PREOŢI  FĂRĂ (NICI UN FEL DE) DUMNEZEU

– Recviem pentr-un rapțigliu –dorin3[1]

 

Există. Ca şi Medici fără frontiere. Dar nu din acelaşi motiv. Au vocaţii foarte diferite.

Era prin 1983-84. Mihai Botez fusese chemat la o altă rundă de ”discuţii colegiale” la Rectoratul Univeristăţii din Bucureşti. Ne-am întâlnit după ”meciul meu săptămânal”, cum îi plăcea lui Mihai să numească întâlnirile la care, deşi desfăşurate în birourile Rectoratului, nu toţi cei de faţă aparţineau neapărat lumii academice.

Tema zilei fusese Lepădarea de Dorin Tudoran.

“Aveţi şi aşa destule probleme, nu vă mai trebuie şi Dorin Tudoran”. “Aveţi probleme cu Dorin Tudoran?”, a răspuns Mihai. “De ce nu vorbiţi cu el?” “Fiindcă nu e cadru didactic. Nu ţine de Universitate”, a venit răspunsul. “Înţeleg”, a spus Mihai. Apoi a adăugat “Dar, dumneavoastră, colega, dumneavoastră ce predaţi şi la ce facultate?” “Nu e treaba dumneavoastră”, a răspuns  scurt colega.

Tocmai ne amuzam pe seama  întâmplării, aşteptând să se schimbe stopul şi uitându-ne – pentru a câta oară? – spre casa memorială Maria Filotti, când am fost treziţi din visare de un reverenţios “Bună ziua, domnule profesor. Mă bucur foarte mult să vă văd. Ce mai faceţi?”

Cum, evident, nu fusesem vreodată profesor (colega avea dreptate!), m-am uitat la tânărul preot din faţa noastră şi mi-am dat seama că i se adresase lui Mihai. Numai că lui Mihai i-au trebuit 10-15 secunde până să spună “Dumneata eşti, Irimescule?” “Da, domnule profesor. Eu sunt. Cum vedeţi, acum port şi eu barbă, ca dumneavoastră.”  Mihai a zâmbit, şi-a mângâiat bărbuţa şi a răspuns ”Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, drăguţă! S-ar putea să te îmbogăţeşti,  că abia-abia de te-am recunoscut“.

Apoi l-a întrebat pe fostul său student “Nu lucrai dumneata la…, nu lucrai dumneata la… Securitate?” ”Lucrez şi acum, domnule profesor”, a venit năucitor de sincer răspunsul, “dar am fost detaşat la Culte. Ştiţi, avem multe probleme cu sectele religioase.Trebuie să luăm măsuri serioase.” “Cum adică, ai fost detaşat?” “Oh, am făcut Teologia. Chiar sunt preot; teolog. Am fost şef de promoţie. Vă amintiţi că şi la Matemaci am fost unul din studenţii dumneavoastră cei mai buni, nu?” “Sigur, sigur, Irimescule. Cum să nu-mi amintesc?”, a venit confirmarea.

Mihai caută o clipă de răgaz şi spune “Irimescule, ţi-l prezint pe prietenul meu Dorin Tudoran”. “Ce onoare!”, zice preotul. Apoi ne spune că, deşi are alte puncte de vedere decât noi, el ne ascultă regulat – deh!, la posturi de radio duşmănoase – şi ne respectă.

Ne-am despărţit de tânărul teolog într-o atmosferă de profund respect reciproc. S-ar putea – este doar o bănuială – ca, după 1989, teologul nostru să se fi reîntors la Matematici, fiindcă problema sectelor religioase nu mai este azi o prioritate a Securităţii, Securitatea a fost desfiinţată, iar Matematicile, chiar dacă nu mai sunt ce erau pe vremuri, rămân Matematici, nu?

Din păcate, Mihai Botez nu mai este printre noi. Zâmbetul său bonom putea să detensioneze adunări extrem de încruntate, iar acel ”Drăguţă”  (alternat cu ”Dumneata”) putea împinge până şi un preot să se confeseze ziua în amiza mare, în plin centrul Bucureştilor.

 *

Era în 1984. O vreme încertă. Eu într-o parka verde, nemţească; Nicolae Manolescu – în costum. În spatele nostru, pe Calea Victoriei, un rapţigliu încălţat în pantofi Guban. Obişnuit cu “gărzile de corp”, nu mai dădeam prea multă atenţie tuturor “cozilor” ce mă urmăreau pas cu pas. Nicky, însă, s-a întors de câteva ori şi s-a uitat ţintă la rapţigliul de sub gulerul căruia ba se iţea, ba se ascundea ”un cap de locuitor.”

Am intrat într-o librărie – rapţigliul după noi. Am intrat în Catedrala Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Am intrat în Institutul de Arte Plastice, prin uşa ce dădea spre Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Aici a avut ceva probleme. Noi ne-am pitulat sub o scară. Rapţigliul a luat-o, la pas alergător, în sus, pe trepte. Am ieşit de sub scară amuzaţi nevoie mare, dar cum am ajuns în faţa editurii Cartea Românească – rapţigliul ne prinsese din urmă.

Nicky şi eu ne-am despărţit, am stabilit o altă parolă pentru următoarele convorbiri telefonice (în speranţa, cam deşartă, că nu vor fi întrerupte toate după 20 de secunde) şi ne-am văzut de drum.

În vagonul de metro, ia rapţigliul de unde nu-i. Dar, odată ajuns pe trotuar, rapţigliul a reapărut. Când am ajuns în dreptul blocului unde locuiam, am decis că intru pe uşa din spate. Am dat colţul blocului, am făcut câtţiva paşi. Apoi m-am oprit brusc, m-am întors şi, surpriză!, am dat nas în nas cu agilul rapţigliu. L-am apucat de rever şi l-am întrebat ”Mă, dobitocule. Tu n-ai altă treabă pe lumea asta?  Te văd tânăr, sănătos. Nu poţi, mă, idiotule să-ţi găseşti o treabă din care să trăieşti cinstit?”

Liniştit, rapţigliul şi-a tras reverul din mâinile mele (în rever era, probabil, microfonaşul în care „transmitea în direct”), s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus cu un calm dumnezeiesc “Domnule, aşa vorbiţi dumneavoastră cu un preot? Ruşine să vă fie! Păcat de educaţia dumneavoastră.

O voce lineară, absolut impersonală.

*

Mai, 2009. Mă aflu în Bucureşti. Timp de două zile fac naveta între cimitirele unde părinţii mei sunt înhumaţi separat. Aşa cum, spre nefericirea mea, au şi trăit bună parte a vieţii lor. Ies de la Bellu Catolic să mai cumpăr un buchet de flori. În faţa mea, câțiva cumpărători. După ce unul din ei plăteşte şi o ia spre poarta cimitirului, am ciudata senzaţie că-l ştiu de undeva. Preţ de câteva clipe, ezită şi el. Apoi se uită fix în ochii mei – pare o confirmare. Vede că nu sunt încă sigur şi spune “Bună ziua”; cu aceeaşi voce impersonală. Apoi pleacă şi intră pe poarta cimitirului purtând în braţe un imens buchet de flori.

*

Trei gânduri.

Primul – va fi avut dreptate înaltul ofiţer de Securitate care, muştruluindu-mă,  îmi spusese “Lăsaţi, că şi dumneavoastră vorbiţi într-un hal fără de hal cu lucrătorii noştri. Gândiţi-vă că sunt şi ei oameni, nu?”

Al doilea – e greu să recunoşti imediat un om, după ce toată viaţa s-a dat drept rapţigliu.

Al treilea – deşi preoţi fără (nici un fel de) Dumnezeu, au şi rapţigliile morţii lor. De morţii pe care îi au pe conştiinţă, nu mai pomenesc.

Dumnezeu să-i ierte! Pe morţi ca şi pe vii morți.

 

Anunțuri