TISMĂNEANU VS BĂSESCU

– dârlogii umilinţei –dorin8[1]

 

Preliminarii

Nu Vladimir Tismăneanu este marea problemă a României.

Potrivit celor ce-l urăsc visceral; celor ce le este greu să-l simpatizeze oricâte glume şmechereşti ar produce pe zi; celor ce i-au dat votul acum cinci ani şi sunt decepţionaţi de prestaţia din primul său manadat; celor ce nici nu se gândesc să-i dea vreodată votul lor, oricât de performant s-ar dovedi;  marea problemă a României este Traian Băsescu.

Dl Tismăneanu se bucură în acest moment de încrederea Preşedintelui. Politologul l-a înduplecat (alături de alte voci responsabile), pe foarte reluctantul Preşedinte să purceadă, totuşi, la condamnarea comunismului. Azi, dl Tismăneanu susţine – cu patos dar şi cu argumente demne de luat în consideraţie – candidatura dlui Traian Băsescu la un al doilea mandat. Patosul este ridiculizat; argumentele – cam trecute cu vederea de cei ridiculizând patosul.

Când se trage în dl Tismăneanu, se trage – de fapt şi de multe ori  – în dl Băsescu. Tirul – automat ori foc cu foc – se înteţeşte pe măsură ce se apropie alegerile. Între cei doi, ţinta mişcătoare, mai greu de atins, este candidatul la Preşedinţie. Ţinta nemişcătoare, şi mult mai uşor de atins, este susţinătorul Preşedintelui.

Pentru unii (mulţi sau puţini, depinde pe cine întrebi), imaginea analistului obiectiv s-a topit şi a fost uzurpată de imaginea agentului electoral. Analiza obiectivă poate părea plicticoasă unora; propaganda electorală este iritantă mai pentru toţi.

Duşmanii ireductibili ai dlui Băsescu săvârşesc o eroare – de câte ori trag în dl Tismăneanu, îi oferă dlui Băsescu o clipă de răgaz. Şi, dacă îi oferi unui luptător formidabil ca dl Băsescu şansa de a lua o gură de aer, trebuie să te aştepţi că vei avea în faţă un adversar şi mai redutabil.

Duşmanii ireductibili ai dlui Tismăneanu săvârşesc şi ei o eroare – de câte ori trag în dl Tismăneanu fără motiv, doar spre a-l lovi, sporesc şansele agresatului de a deveni o victimă inocentă. Şi sunt puţini cei atât de iute de picior ca dl Tismăneanu, când este vorba de a se declara victime. Dl Timăneanu este un fel de Usain Bolt al probei respective. În plus, nici un om de bună-credinţă nu poate saluta asemenea execuţii josnice.

Cei ce practică această gherilă anti Băsescu via Tismăneanu nu pot câştiga partida. Dnii Băsescu şi Tismăneanu sunt oameni cu un talent extraordinar la a folosi oameni. Până când unul din cei doi nu se va sătura de cât l-a folosit pe celălalt, un Băsescu vs Tismăneanu este exclus. Mai mult, la ce-ar fi bun, dacă respectul şi colaborarea între cei doi pot determina paşi de care societatea românească are nevoie ca de aer?

Există, însă, şi un alt motiv pentru care dl Tismăneanu pare azi un albatros cu aripi de plumb, oricât de mult s-ar dori o sprintenă rândunică ori un şoim cu decolare perfect verticală. Plumbul din aripile albatrosului Tismăneanu nu este trecutul, ci prezentul omului Tismăneanu.

Nu cele 5-10 articole tembele, de tinereţe, pagini dintr-o teză de doctorat şi articole dintr-un dicţionar coordonat de dl Virgil Măgureanu îl hăituiesc pe dl Tismăneanu. Îl poticnesc flexibilităţile maturităţii.

Fireşte, pentru cei ce-l urăsc de moarte, re(vântu)rarea publică a textelor de tinereţe este o mană cerească. Şi scot din ea tot ce se poate scoate; ba, şi ceva pe deasupra. Numai că problema dlui Tismăneanu nu sunt asemenea atacuri. Problema dlui Vladimir Tismăneanu sunt criticile de bună-credinţă, pe care şi el şi unii din prietenii săi le acuză drept atacuri murdare. Dovadă că orbirea nu a fost niciodată apanajul unui singur grup ideologic.

Mentalitate de premiant

Dl Vladimir Tismăneanu nu acceptă decât Premiul Întâi Cu Coroniţă. 10+ pe toată linia. 10 este o nedreptate;  9+ este o nedreptate strigătoare la cer; 9 este un atac imund, ad hominem; 9- constituie o calomnie murdară; un 8+++ iese cu totul din discuţie, fiind de-a dreptul o delaţiune abjectă.

 Memorie, Libertate, Moderaţie

Sună frumos acest tagline ales de dl Tismăneanu pentru blogul său.

Despre memorie, nimic de zis – dl Tismăneanu are o memorie extraordinară. Că, uneori, o foloseşte selectiv, este adevărat. Dar e un păcat destul de răspândit. Printre oameni – printre pietre, mai puţin.

Despre libertate, nimic de zis – eu, unul, nu m-am îndoit vreodată că dl Tismăneanu  este un devotat slujitor al Libertăţii. Cine o face se află într-o mare eroare.

Când vine vorba de moderaţie, lucrurile se complică.

Moderaţia este foarte bună în ce enunţi, dar este testată mai ales în felul cum primeşti ce se spune despre tine. Or, reacţiile lui dlui Tismăneanu sunt de-acum nevrotice.

De exemplu: a sta călare pe blogul personal (ca şi pe ale altora) şi a posta, de dimineaţă până dimineaţa, nenumărate articole, analize, comentarii, note şi notiţe, communicate şi rezoluţii, desene şi caricaturi; a ridica în parcela de blogosferă pe care o administrezi toate oştile de susţinători; a reposta toate osanalele ce ţi se ridică pe alte parcele virtuale; a publica toate scrisorile din partea unor oameni ori organizaţii; a înfiera a o suta oară felul netrebnic în care te tratează nu ştiu ce grup ori persoană; a înşira liste nesfârşite de nume celebre şi converitri istorice – de la sfinţi la maoişti şi troţkişti migraţi spre Noua Dreaptă; a te istovi într-un proces inutil de a-ţi justifica trecutul şi de a implica zilnic şi pe alţii să o facă până la ameţeală – toate acestea şi multe altele devin jenante. Ba, mai dau şi apă la moară prezentului să te tragă de urechi.

Comunicare vs Perorare

Dl Vladimir Tismăneanu se declară – şi în foarte multe privinţe este – un om al dialogului. Mă grăbesc să adaug – un excelent om al dialogului. Cu atât mai mult, unul din prietenii săi de idei ar trebui să-i tempereze învolburarea de a căuta doar sprijin necondiţionat.

 Acţiunile, opţiunile politice ale fiecăruia din noi declanşază reacţii din cele mai diferite – unele de-a dreptul sublime, altele – de-a dreptul odioase. Între cele două extreme există destule nuanţe de gri şi a denunţa orice formă de delimitare – chiar violentă, dar nimic mai mult decât delimitare – drept o formă de “demolare”, de “lichidare în efigie” e un semn de nevroză.

Fiindcă a început să se ocupe şi de blogurile altora, inclusiv de acesta, îmi permit să cred că afirmaţia “Reiau unele mesaje ce mi se par relevante pentru tema discuţiei. Nu este cazul ca pe propriul meu blog să postez mesaje insultătoare. Orice polemiă onorabiă implică respect mutual între participanţi. Ori poate că acest lucru nu este valabil în “ţara cu multe flegme pe trotuare“… nu dă bine.

Evident, atâta timp cât administrarea unui blog oferă opţiuni multiple – de la blocarea unor postări la un blog total deschis oricărei păreri, cu varianta de mijloc a moderării – oricare din aceste opţiuni este absolut legitimă. Numai că raţiunea de a fi a blogosferei este exact comunicarea. Şi comunicarea nu asigură livrarea exclusivă de laude şi linguşeli.

A sta cu metrul într-o mână şi binoclul în cealaltă, spre a verifica, în fiecare clipă, dacă bustul ce ţi se ridică este suficient de înalt; dacă ecvestra ce ţi se pregăteşte este suficient de magnifică; dacă tot ce-ţi trece prin minte, chiar în timpul somnului, este consemnat şi pus pe muzică mi se pare o stare de veghe foarte periculoasă. Face rău la… moderaţie.

Dobcinski şi Bobcinski

Unul din cele mai frumoase şi raţionale comentarii de solidaritate cu un Vladimir Tismăneanu asediat este postat pe blogul acestuia din urmă de dna Lavinia Stan.

 “Convingerea mea este că suntem toţi Tismăneanu”, scrie dna Stan. Şi reiterează: “Toţi românii, cu mic, cu mare, suntem Tismăneanu.”

 Absolut adevărat; mai ales pentru ce urmăreşte demonstraţia dnei Stan. Dar ar fi o eroare să luăm aceste afirmaţii-metaforă strict literal.

Da, până la un punct – al realităţii şi mai ales al demonstraţiei dnei Stan – suntem toţi Tismăneanu, dar, dincolo de acel punct, numai dl Tismăneanu este dl Tismăneanu. Cu ale sale bune şi cu ale sale mai puţin bune.

 Mecanismul se aplică şi în cazul personajelor fictive.

Putem spune: “Suntem cu toţi Dobcinski şi Bobcinski. Cu mic, cu mare.” Şi este adevărat, până la un punct. Dar, de la acel punct înainte, numai Dobcinski şi Bobcinski sunt Dobcinski şi Bobcinski. Altcineva este Hlestakov, un altul Gogol, etc. 

 Arta stupefacţiei

Scrie dl Tismăneanu: “Sunt stupefiat că oameni care au fost apropiaţi de Virgil Ierunca şi de Monica Lovinescu nu par să fi fost șocaţi de aceasă mişelie, angajându-se chiar în dialoguri cu personajul în cauză.  În ce mă priveşte, n-aş putea dormi liniştit dacă aş tăcea.  Mai bine sa fiu împroşcat cu tot noroiul lumii decât să mă fac că plouă când este batjocorită, cu program politic precis, memoria acestui ilustru cărturar şi  luptător anticomunist”.

Bănuiesc că dl Tismăneanu este stupefiat de faptul că pe blogul meu am răspuns în câteva rânduri dlui Mihai Iovănel.

Fiecare gazdă a unui blog procedează cum găseşte de cuviinţă. Deşi nu am nici o obligaţie să mă explic, o fac spre a nu spori starea de extremă agitaţie a dlui Tismăneanu.

I-am răspuns dlui Iovănel la comentarii ce nu se refereau direct la Virgil Ierunca. În privinţa memoriei soţilor Ierunca-Lovinescu, i-aş recomanda dlui Tismăneanu să se abţină de la a-mi da lecţii.

 Am fost mai mult decât un apropiat al celor doi. Atât de apropiat, încât, atunci când relaţiile mele cu dl Tismăneanu nu mai erau ce fuseseră odată şi noi zvonuri murdare erau lansate în jurul numelui său, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au mers pe mâna mea, când le-am spus că nu au motive să fie îngrijoraţi, că nu există nici o legătură între zvonurile respective şi răcirea relaţiilor mele cu dl Tismăneanu – “Volodea este un om de bine, de foarte de bine. Ce vi se spune şi vi se trimite despre el sunt nişte imense porcării”.Aşadar, îl iei încă o dată pe răspunderea Dumitale?”.“Fără nici o ezitare”. Dl. Tismăneanu ştie foarte bine la ce mă refer.

Ce nu fac este să folosesc, de dimineaţă până seara, numele unor oameni iluştri, pentru a reaminti planetei că le-am fost prieten. Nu vreu sa intru într-o stupidă concurenţă cu dl Tismăneanu – “Cine i-a apărat mai mult şi mai des pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?”  I-am apărat încă de pe vremea când altora le era frică să se şi gândească la cele două nume invocate azi cu atâta curaj de dl Tismăneanu.

Pentru că tot foloseşte dl Tismăneanu litere în “italics” şi “bold” când îşi exprimă revolte şi stupefacţii, să-i mărturisesc şi eu o stupoare.

Urmăriţi clipul video postat de Constans pe acest blog (http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/proiecte/283, Vladimir Tismăneanu despre singurătatea disidentului român”, 4:53-5:30 ).

Ascultaţi-l pe dl Tismăneanu povestind cum i-a cerut dlui Dorin Marian, consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, să-i pună la dispoziţie dosarul de Securitate al dlui Mihai Botez:

“Îmi amintesc că l-am întrebat o dată pe Dorin Marian, când era mare consilier prezidențial ‘Aș vrea și eu să văd dosarul prietenului meu Mihai Botez…‘  “

În fapt, nu era o întrebare, cum pretinde dl Tismăneanu. Era o cerere.

Întrebare: cu ce drept cerea dl Tismăneanu acel dosar? De unde mirarea uşor jignită că nu i s-a pus la dispoziţie acel dosar? De unde tupeul de a te duce peste consilieri prezidențiali și a cere să-ți pună la dispoziție dosarele unor oameni?

În vremea când dl Marian era consilierul președintelui Constantinescu, dl Tismăneanu  nu era Președintele Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturi Comuniste în România.  

Și atunci? Mă opresc aici.

Ca şi în cazul competiţiei refuzate mai sus – “Cine i-a apărat mai tare şi mai des pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?” – refuz şi provocarea la cursa (de sprint ori de maraton) “Cine şi de ce e mai stupefiat?”

Pe de-o parte, dl Tismăneanu e terorizat de gândul că ar putea pierde fie şi măcar o cursă; pe de altă parte, nu-mi face plăcere să câştig în faţa celor terorizaţi că pot pierde ceva pe lumea asta. Trăind sub o asemenea teroare, ai şi pierdut; chiar mai mult decât îşi poţi închipui.

Noi, cine?

Comentându-şi pe propriul blog, propriul articol – un fel de incest jurnalistic – Noi, intelectualii…, publicat în Evenimentul zilei, dl Tismăneanu scrie: ”Regretabilele, dar în fond normalele, diviziuni din lumea intelectuală s-au tradus adeseori în acel Schadenfreude (bucurie la răul suferit de altul), o patologie emoţionala care nu face decât să adâncească rupturile şi să înteţească tensiunile.”

Adevărat. Citind, însă, articolul cu pricina îţi dai seama că dl Tismăneanu una vorbeşte, alta fumează. Pe scurt, intelectuali ar fi doar cei care gândesc, scriu şi acţionează cum o fac dl Tismăneanu şi prietenii săi.

Îi admir eu însumi pe foarte mulţi din intelectualii ce îl admiră azi pe intelectualul Vladimir Tismăneanu, dar cred că este o exagerare – care duce exact la ce incriminează dl Tismăneanu – să laşi a se înţelege că intelectuali se află doar printre noi, iar la ceilalţi găseşti numai troglodiţi.

Sigur, nu de patologie emoţională este vorba în demersul dlui Tismăneanu. Totuşi, tot de o patologie este vorba – ca şi în cazul securiştii noştri sunt de scuzat, securiştii lor sunt de spânzurat.

Tot disecând mecanismele puterii totalitare, dl Tismăneanu pare să se fi molipsit de la obiectul îndelunguilor disecţii. Din obiect de studiu, puterea pare a fi devenit altceva – o fascinaţie. Un spirit mai răutăcios i-ar putea sugerea dlui Tismăneanu să schimbe sloganul blogului din memorie, libertate, moderație în  tupeu, control, monopol.

Intelectuali angajaţi vs Intelectuali neangajaţi

După ce dra Elena Băsescu ne-a anunţat că  a venit vremea ca intelectualii să se angajeze, iată că dl Tismăneanu scrie: “Într-adevăr, a sosit momentul ca o serie de intelectuali să aibă curajul să se poziţioneze şi să spună unde se situează în raport cu o stânga nereformată, ipocrită, dar influentă, cu o extremă dreaptă misticoidă, colectivistă şi anti-occcidentală, dar mai ales cu aspiraţia de a construi/consolida un pol de centru-dreapta robust, credibil şi viabil.

Eu, unul, am vorbit – când era foarte riscant să o faci – despre lipsa apetenţei pentru angajamentul civic la intelectualul român. Riscant, fiindcă, pe atunci, intelectual angajat însemna un singur lucru – angajat de partea dictaturii comuniste.

Prin intelectual angajat, dra Băsescu înţelege tot un singur lucru: intelectuali angajaţi la tata.

Sunt sigur, însă, că dl Tismăneanu înţelege cu totul altceva prin conceptul de intelectual angajat decât o face dra Elena Băsescu. În plus, nu am nici o îndoială că, la somaţia sa, toţi cei ce fac parte din acea “o serie de intelectuali“ (vă amintiţi faimoasa ”o anumită parte a presei” sau sinistra “o serie de elemente duşmănoase” etc?) vor trimite dlui Tismăneanu declaraţiile (olografe şi semnate), privind opţiunile lor ideologice.

Altfel, riscăm să ne trezim la uşă cu tovarăşa Olivia Clătici; ori cu tovarăşa Tamara Dobrin; ori cu tovarăşa Ofelia Manole; ori cu Alexandru Drăghici; ba, chiar cu fiorosul Pantiușa.

Un centru politic ambidextru

Îmi amintesc de un Vladimir Tismăneanu, om de centru-stânga. Iată-l acum militând pentru un centru-dreapta. Foarte bine. Nu reproşez nimic. Mărturisesc doar că sunt fascinat de un centru politic (atât de) ambidextru!

Îmi permit să-i sugerez dlui Tismăneanu ca, înainte de a soma “o serie de intelectuali să aibă curajul să se poziţioneze”, să ne dea un exemplu de eroism, şi să ne spună unde şi pentru câte ore se poziţionează Domnia sa în toată această ciulama doctrinară  ce acoperă parchetul pe care se valsează în politichia românească.

Socialismul dinastic vs Dinastiile democraţiei

Nu doar dl Tismăneanu şi-a văzut multe speranţe înşelate. Eu, unul, mă aşteptam de la cel care şi-a construit o părticică din carieră scriind zeci, poate sute de pagini despre Socialismul dinastic (Nicolae Ceuşescu-Nicu Ceauşescu) să scrie fie şi măcar zece rânduri despre Dinastiile democraţiei (Traian Băsescu – Elena Băsescu).

Ţi-ai găsit!

 În vreme ce dl Gabriel Liiceanu a declarat, fără echivoc, că povestea candidaturii drei Elena Băsescu la  europarlamentare a fost o gafă, dl Tismăneanu a comis imensa gafă de a tăcea mâlc.

Deci:  ”A se scuti, Mitică…”

Emil Constantinescu vs Vladimir Tismăneanu

Nu ştiu exact în ce context a făcut dl Emil Constantinescu afirmaţiile ce l-au deranjat atât de mult pe dl Tismăneanu, cum nu ştiu nici care au fost argumenetele aduse de dl Constantinescu în sprijinul acelor afirmaţii. Ce ştiu este că, după ce a anunţat, cu superbie, că nu se coboară la a-i răspunde dlui Constantinescu, dl Tismăneanu i-a tot răspuns…

Una din marile erori pe care le face dl Tismăneanu este să răspundă – la nesfârşit – la acuzaţiile ţinând de trecutul său. Numai un orb nu vede că erorile de tinereţe, dl Tismăneanu şi le-a răscumpărat, cu vârf şi îndesat, printr-o activitate demnă de toată lauda. Şi orbul, dacă nu vede, nu vede.

Cei care doar fac pe orbii nu vor dori să vadă niciodată nimic bun în dl Tismăneanu. Şi atunci?

O problemă insurmantabilă este şi calitatea răspunsurilor. Dl Tismăneanu ar fi trebuit să răspundă o singură dată, concis, exact şi bine; apoi să-și vadă de treabă. Iată aici un bun exemplu, cules de pe blogul dlui I.T.Morar:

 vladimir tismaneanu Says:
August 16th, 2009 at 12:24 am

Virgil: Eram un neo-marxist inainte de 81? Da.

Aveam de-acum dubii privind leninismul? Da.

Il citam pe Ceausescu din convingere? Nu.
Era un mod de publica mai usor lucruri altminteri greu acceptabile? Da.

Era NC un fel de sustinator al eurocomunismului? Da.

Eram eu insumi inclinat spre euromcunism? Da.

Deci, aveti dreptate, exista culori intermediare.
Dar nu am participat la orgiile propagandisticeca parte platita (salarariata) a sistemului.

Am rupt definitiv in 81, nu a fost nici simplu, nici usor.”

Anunţul dlui Tismăneanu că va publica un volum intitulat  Scrieri de tinereţe (1974-1981), în care va strânge toate articolele incriminate azi plus textele integrale ale lucrării de licenţă şi tezei de doctorat, amândouă dedicate Şcolii de la Frankfurt, mi se pare lipsit de înţelepciune.

Fragmentele din Noua Stîngă şi Şcoala de la Frankfurt, puse în circulaţie de Cotidianul, vin cu greu în sprijinul afirmaţiei dlui Tismăneanu că mai scriai prin gazete tot felul de tembelisme, doar ca să poţi publica texte mai dificile precum paginile dedicate de Domnia sa Şcolii de la Frankfurt.

Dacă volumul pe care îl anunţă acum dl Tismăneanu ar fi fost prima carte publicată de Domnia sa în România după decembrie 1989, înainte de a fi fost atacat în atâtea valuri, decizia ar fi avut o noimă. Aşa, însă, după 20 de ani de incriminări şi recriminări, nu are. După apariţia volumului respectiv, duşmanii dlui Tismăneanu îşi vor relua atacurile iar hărmălaia, deja asurzitoare, se va înteţi. Cui va servi o asemenea situaţie?

Chiar nu există printre prietenii de azi ai dlui Tismăneanu nimeni capabil să-l descurajeze de la asemenea tentative de sinucidere?  Satisface, cumva, tot acest circ, pasiunea dlui Tismăneanu de a fi mereu în centrul atenţiei? Straniu.

Credibilitate vs Necredibilitate

Dacă dl Tismăneanu nu este crezut în legătură cu trecutul său, până şi de oameni care ar dori să o facă, lucrurile se datorează şi multor răspunsuri despre prezentul său.

 De exemplu: este jenant, din multe motive, să spui că te-ai dus în vizită la Gigi Becali, fiindcă doreai un tricou al echipei Steaua pentru copil. Apoi, strâns cu uşa, să-l mai declari pe Gigi Becali şi om politic creştin-democrat. Este dreptul fiecăruia dintre noi să viziteze pe cine doreşte, fără să aibă obligaţia de a da kilometri de explicaţii. Punct.

Tocmai răspunsurile despre prezent declanşează suspiciuni în legătură cu sinceritatea răspunsurilor privind trecutul dlui Tismăneanu. Este o ecuaţie simplă, pe care o minte strălucită ca a Domniei sale refuză să o înţeleagă din motive ce-mi scapă.

Oricât de nedrept va fi fost dl Constantinescu în afirmaţiile sale despre dl Tismăneanu, traseismul acestuia din urmă nu este o invenţie a fostului preşedinte; nici a lui Ion Iliescu. Cum mâine nu va fi o invenţie a dlui Traian Băsescu. Este o realitate datorată,  exclusiv, dlui Tismăneanu.

Nu dl Constantinescu i s-a băgat pe sub piele dlui Tismăneanu; invers.

Nu dl Constantinescu s-a dezis de dl Tismăneanu după ce s-a declarat învins de structuri; invers.

Nu dl Iliescu a tras de dl Tismăneanu să scrie o carte împreună; invers.

Nu dl Iliescu s-a dezis, sub presiunea prietenilor, de dl Tismăneanu; invers.

 Nu dl N.S. Dumitru l-a vizitat pe dl Tismăneanu după decembrie 1989; invers.

Nu altcineva a declarat desfiinţările cumplite aplicate dlui Tismăneanu de dl Gallagher drept simple neînţelegeri; dl Tismăneanu a făcut-o.

Nu vreau să lungesc lista, dar nici nu vreau să-l încurajez pe dl Tismăneanu să creadă că toată lumea este dispusă să accepte că asemenea schimbări – aproape genetice – au survenit din spirit de sacrificiu și dragoste pentru interesele supreme ale României.

Titlul celebrei publicaţii poloneze Po Prostu  nu se traduce în româneşte nici prin A face pe prostu’, nici prin Popa Prostu’. Pur şi simplu, se traduce prin… Pur şi simplu.

 Despre solidaritate

Dl Tismăneanu se angajează în a da lecţii de solidaritate. În ce mă priveşte, răspunsul este “Nu, mulţumesc.”

Am simţit pe proprie piele, înainte de 1989, ce înseamnă să fii singur. Azi – e floare la ureche. Şi-apoi, cum ne lasă să înţelegem că se scaldă într-un ocean de solidaritate galactică, planetară, continentală, municipală, regională şi locală, nu cred că dlui Tismăneanu îi lipseşte solidaritatea mea, atunci când nu i-o pot acorda orbește.

Nu îmi aduc aminte de nici un moment cu adevărat important în care, în cei 25 de ani de când ne cunoaştem, să nu fi fost solidar cu dl Tismăneanu. Sunt şi astăzi, în ceea ce este important și rațional. Nu vreau să spun că solidaritatea sa cu mine, în chestiuni importante, a lipsit. Nu mă ocup cu astfel de măsurători meschine.

Avem fiecare felul nostru de a trece prin viaţă.

Nu pretind că al meu este onorabil şi al dlui Tismăneanu, nu. Tot ce spun este că trecem prin viaţă în chip diferit. Poate fi un simplu detaliu sau poate deveni chiar fondul problemei.

Propun să amânăm discuţia asta cu un secol, fiindcă este indecent să ne dăm singuri cu părerea despre cum se face şi cum nu se face să trecem noi înşine prin viaţă.

Când am considerat că, în ziarul în care scriam un editorial săptămânal, criticile la adresa dlui Tismăneanu au degenerat – de prea multe ori şi în progresie geometrică – în atacuri fără noimă, am renunţat la colaborarea cu ziarul. Am făcut-o fără nici un fel de ezitare şi nu am regretat niciodată că am luat acea hotărâre.

Pentru mine, solidaritatea nu este egală cu sorcovirea reciprocă. Pentru mine, prietenia nu este un prilej de încurajare a slăbiciunilor celuilalt. Pentru mine, încurajarea prietenilor de a continua să calce în gropi este un exerciţiu imoral.

Mă simt uşurat că în cea mai recentă listă a celor 2847 de prieteni ai săi (“ca să dau doar câteva nume”, zice dl Tismăneanu, cu modestie), numele meu nu mai figurează. Mă simt uşurat, pentru că jocul de-a “Dragă Stolo”,  “Dragă Volo“ este plictisitor.

Concluzie

Să fim serioşi – nu Vladimir Tismăneanu este marea problemă a României, cum nici România nu este marea problemă a lui Vladimir Tismăneanu.

Dacă aş fi printre cei care cred în tot felul de conspiraţii, aş spune că tot zgomotul acesta infernal în care s-a transformat victimizarea dlui Tismăneanu este o strălucită mişcare de PR a unei echipei electorale, pentru a distrage atenţia de la problemele cu adevărat importante ale României.

Marea problemă a dlui Vladimir Tismăneanu este chiar Vladimir Tismăneanu, deşi unul dintre cei doi tot încearcă să paseze, integral, cauzele situaţiei cu pricina în contul altora.

În ce mă priveşte, dl Vladimir Tismăneanu nu mai este, din acest moment, nici marea, nici mica mea problemă. Îl las în grija prietenilor de nădejde, permanent gata să dea dovezi de solidaritate necondiţionată.  Vorba unor vecini – Nema problema; problema nema.

Îmi cer scuze pentru a fi abuzat spaţiul blogosferei pentru o clarificare ce li se va părea multora inutilă; ba, chiar şi este inutilă. Ar fi fost, probabil, suficient să postez doar textul de mai jos. (http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/bobinocarul-si-energumenii-20627.html)

Publicat în urmă cu trei ani, el vorbeşte despre o realitate în care fondul problemei a rămas acelaşi, chiar dacă mici detalii au fost înlocuite de alte mici detalii. Dacă ar fi fost să-l scriu azi, aş fi renunţat doar la afirmaţia mult prea nedreaptă despre dl Dan Tăpalaga.

                                              Bobinocarul şi energumenii

 

                Prietenul meu Volo are multe talente. Unul din ele este că se crede mare şmecher. În realitate, rămâne mai degrabă un bobinocar, ca să-i aplic în mod flexibil categoria inventată de o renumită poetă. Cum scoate nasul din cărţile pe care le scrie şi din cele pe care le citeşte, Volo se trezeşte în tot felul de situaţii imprecise. Vânătăile nu întârzie să apară.

 Luându-se drept Oriana Fallaci, se apucă de un maraton conversaţional cu dl Ion Iliescu. Or, prietenul meu Volo poate realiza trei cărţi de convorbiri pe noapte cu prietenul nostru Mircea Mihăieş, aşa, ca între intelectuali bântuiţi de spectrul  tuturor ghilotinelor, dar nu e gazetarul năprasnic care să conducă o discuţie “eficientă” cu un politician atât de abil ca dl Iliescu. Revista “22” îl exmatriculează din caseta redaţională. “22”/Iliescu-Tismăneanu: 1-0.

Luat pe sus de entuziasmul nu tocmai dezinteresat al unui om căruia nu are puterea să-i refuze aproape nimic, se trezeşte discutând conceptul de in nuce cu filozoful (vag italian) in capace, Becali. Încolţit de o presă setoasă de sânge şi colcăind de cuţitari gen Dan Tăpălagă (azi coleg de ziar cu el!), Volo se pomeneşte dându-i lui Gigică brevet de politician creştin-democrat. Becali/Pavel-Tismăneanu: 2-0.

                Pe la sfârşitul anilor ‘80, Volo mă roagă să mă întâlnesc cu un fost coleg de-al său de facultate. “Un tip eminent”, se grăbeşte Volo să adauge. Aşa îl întâlnesc pe dl Liviu Turcu, înalt ofiţer de Securitate, proaspăt “defectat”  şi pus pe răsturnarea regimului de la Bucureşti. Nu după multă vreme, îmi ajung la urechi afirmaţii şocante ale dlui Turcu despre cel ce-i deschisese uşa biroului meu. Azi, fiindcă Volo se lasă uns coordonator al unei comisii de gâdilat molii, dl Turcu îi dedică în “Jurnalul Naţional” o diatribă înveninată. Dl Cornel Nistorescu o preia în format tv. Turcu/Nistorescu-Tismăneanu: 3-0. 

                În ziarul condus de un informator al Securităţii, dl Vladimir Alexe ne “informează” că prima carte scrisă în libertate de Volo a fost una dedicată Secretarului General al PCA. Dar nu oferă nici titlul cărţii, nici numele comunistului american. Adept al doctrinei Mungiu, după care prezumţia de nevinovăţie trebuie înlocuită cu prezumţia de vinovăţie, dl Alexe îi cere lui Volo să probeze că nu a plecat din România ca agent al Securităţii. Alexe/Mungiu-Tismăneanu: 4-0.

                La cântecul de pitpalac al dlui Băsescu, Volo se întoarce încă o dată în România, loc unde e greu de crezut că fiul unor comunişti poate să se lepede de comunism, ba chiar să-l şi condamne în sute de pagini excelente, cum e imposibil de acceptat că, deşi părinţii săi s-au numit Leonid şi Hermina, fiul poate simţi româneşte. Tisminetski-Tismăneanu: 5-0. Mai e cineva care nu poate face punct, ghem, set şi meci în faţa prietenului meu Volo?

                Îmbălsămat de osanalele unei curţi de hagiografi ambulanţi (chiar şi când merită un bobârnac amical), scuipat de hahalere ce s-au bucurat de generozitatea lui, exmatriculat de dudui de presă şi pus la zid de tot felul de energumeni ai nimicului, Volo nu s-a vindecat încă de mirajul călăritului “pe cai mari”.  

                Un sfat: Volo, înapoi la cărţi.

O rugăminte: data viitoare când mai defectează dl. Turcu, nu mă ruga să-l întâlnesc. Recunosc, e “un tip eminent”, care poate deschide toate uşile, chiar şi  buncărul în care zac sutele de mii de dolari pe care ţi le-ar fi pasat dl Patapievici, dar nu sunt “precis” ce fel de om e prietenul tău. Mai închide din uşi. Nu de alta, dar e curent şi, după cum simţi, te trage.

                În sfârşit, Volo, dă-te jos de pe “caii ăia mari” şi ia în mână dârlogii umilinţei. După numai un kilometru, vei înţelege că tot ce laşi în urmă e doar o biată mârţoagă cu ifose de unicorn. Deşi vânătăile de azi sunt mai dureroase ca altele, capul sus! Nu mor caii, când vor câinii.

Caii adevăraţi, se înţelege.

 

 

 

Reclame