Suntem informaţi că un român din doi este gata să ia un lucru ori altul în balon. Mai important ar fi să aflăm câţi români din zece iau totul în balon. De fapt ştim.

Am deschis acest blog cu speranţa că, de există decenţă la ambele capete ale canalului de comunicare, dialogul este posibil. M-am înşelat – nu există.

Cei interesaţi să dialogheze reprezintă o minoritate atât de eroică, încât le voi fi întotdeauna îndatorat pentru curajul de a fi stat în faţa  murdăriilor aluvionare.

Voiajul meu a ţinut ceva mai mult decât celebrele Cinci săptămâni în balon. Regret că am ars şi  gazul celor de bine pentru a ţine balonul deasupra mizeriei.

Când şi o grevă a foamei, ce te poate aduce uşor în preajma morţii, devine un bun prilej de băşcălie, pleci. Dacă nu, îţi rămîne să te amuzi de rânjetul fericit al fiarei.

Îmi reclam aici identitatea: din acest moment, nu mai am nimic în comun cu acest blog. Închid accesul la comentarii; altfel aş putea fi acuzat cândva că am lăsat în urmă-mi o arenă deschisă măcelului.

Dorin Tudoran

9 septembrie 2009

-   gânduri despre oboseală și (im)precizie –

Cineva își folosește blogul pentru a băga zâzanie între oameni. Recent, găsește de cuviință să posteze niște pagini din Jurnalul altcuiva. În acele pagini, alături de mulți alții, sunt sever muștruluit. Nici o surpriză.

Autorul este un om căruia România (și eu personal) îi datorează foarte mult. Un om căruia, decenii la rând, i s-au făcut nedreptăți imense. Dar nimeni nu a reușit vreodată să îl nedrăptățească mai mult decât se nedreptățește de unul singur și de multă vreme.

Când nu mai înțelegi care este diferența între curajul de a trage la socoteală o dictatoră atroce și a trage de socoteală pe toată lumea, situația devine fără speranță.

Este și motivul pentru care, de mulți ani, în afara situațiilor  în care o enumerare a celor bravi nu poate să-l ocolească, mă abțin să mai pomenesc numele celui ce se nedreptățește cu înverșunare crescândă. Faptul că îi nedreptățește și pe alții este un mizilic.

Iată ce citesc de data aceasta:

“ Duminica 23 august 2009

Trezindu-mi-se curiozitatea, am deschis blogul lui D. Tudoran. Si ce am citi la 4 august a.c.?   “Draga Vasile, Multumesc pentru comentariu.
Ionesco a spus multe. De exemplu, intrebat de prietenul sau Francois Fejto de crede ori nu in Dumnezeu a raspuns: “Cred, dar mi-as fi dorit ca Dzeu sa fi fost putin altfel…”

In treacat: Ionesco îi va fi spus lui Fejtö ce relateaza D. T. ca i-ar fi spus, atât ca nu doar lui Fejtö, ci si mie. Observ – abia acum! – ca Tudoran are mania citatelor din clasici, ca si maestrul sau de gândire Paler, cel care nu putea face un pas în operatia de moralistizare (sic) a maselor largi (imoralizate, saracele), fara a se rezema pe Salustius, pe Homer, pe Pliniu cel Batrân.”

Răspuns:

Fotocopiile pe care le reproduc spun că lucrurile pe care le relatam erau riguros exacte.

Mă abțin să comentez ideea că ar fi trebuit să ghicesc că E. Ionesco i-ar fi spus și celui atât de supărat pe mine  ce-i spusese cândva lui F. Fejtö și că aș fi avut obligația să menționez faptul respectiv într-un raspuns la un comentariu pe blog.

”Raționamentul”  nemulțumitului mă scutește de orice comentariu.

Mai citesc:

“Iar în toamna anului 1986, când a fost organizata o “întâlnire” cu…, zi-i pe nume: “Moldova”, la Die-Drôme, la colocviul unde urmau sa se dezbata “adevarurile despre Basarabia” – patronat de americani, dirijat de Tudoran, eu, desi aveam invitatie, nu am avut voie sa intru, fiindca… nu aveam invitatia speciala, pe care o avea, de pilda Gabriela Adamesteanu, cunoscuta specialista în problemele “moldovenesti”. Iar când, dupa “lucrari”, în prezenta sotiei sale, l-am întrebat pe prietenul meu bun, Tudoran, de ce nu am fost lasat sa intru, fiind unul putinii, daca nu unicul nativ din Basarabia, autor al câtorva câteva carti despre subiectul cu pricina, banateanul-regateano-ardeleanoamerican mi-a raspuns, batîndu-ma pe umar:
«Lasa, batrâne, ca am aparat noi foarte bine cauza Moldovei» – a “Moldovei”, de “Basarabia” americanul Tudoran nu auzise.
Si cu acel prilej i-am cerut adresa de la Chisinau. Si de data aceea m-a asigurat:
«Lasa, batrâne, ca ti-o dau…»”

Răspuns:

Toate cele notate de nemulțumit  sunt false; începând cu anul și informațiile despre organizatorii festivalului și terminând cu stâlcirea spiritului în care am discutat cu nemulțumitul la Die-Drôme. Există martori ai câtorva din acele dialoguri extrem de cordiale.

Nu am fost organizatorul acelei ediției din 1996 (nu 1986! ) a festivalului Est-Ouest de la Die-Drôme, ediție dedicată Moldovei și problemei minorităților. Deocamdată -  suntem ori nu fericiți - acesta este numele acelui stat: Republica Moldova. Asemeni celui atât de supărat astăzi, am fost doar unul din  invitați. Documentele festivalului pot dovedi cine este certat cu adevărul .

Cum se poate vedea accesând linkul oferit în continuare, nu “americanii”, “dirijați” de Tudoran, patronează festivalul de la  Die-Drôme:

http://fr.wikipedia.org/wiki/Festival_Est-Ouest.

În sfârșit, cel ce mă muștruluiește notează:

 “Am obosit. M-a obosit Dorine Tudorane.”

Răspund:

Oboseala este reciprocă, domnule. Somn ușor.

***

Domnule Liviu Turcu,

Am citit partea a  treia a scrisorii deschise pe care mi-ati adresat-o  la/prin – http://victor-roncea.blogspot.com/2009/09/o-analiza-pe-adresa-presedintelui.html

Cum bănuiam, a continua o polemică cu dvs., este o futilitate;  lux pe care nu mi-l pot permite. Ceva gânduri și precizări:

Repet : opiniile dvs. despre  dl Vladimir Tismăneanu nu mă interesează. Nu înțleg de ce faceți o lungă listă de vinovății ale dlui Tismăneanu într-o scrisoare deschisă adresată mie. Adresați-vă, direct, dlui Tismăneanu.

Afirmați:

”In sfirsit, dar nu in cele din urma, sa va mai reamintesc un incident extrem de semnificativ nu numai pentru caracterul prietenului dvs. dar si a modului de operare cind se izbeste de ceea ce nu-i convine“.

În ce mă privește, vă feriți din calea adevărului.

A ”reaminti” cuiva ceva presupune că beneficiarul gestului ar fi știut cândva de acel ”ceva”. Or, nu am avut nici cunoștință de presupusa faptă a dlui Tismăneanu, nici (logic) nu am colaborat cu dl Tismăneanu la fapta pe care o incriminați. Puneți mâna pe limba română, până nu pune ea mâna pe dvs. și vă spune, public, pe nume.

Nu  înţeleg nici de ce vă asumuți rolul de a mă informa, printr-o scrisoare deschisă, accesibilă oricui pe Internet, că presupusa victimă a dlui Tismăneanu a ocupat postul de “șef al biroului România din CIA”. Nu ştiu dacă aveţi ori nu mandat din partea agenţiei la care vă referiţi (CIA) să dezvăluiţi asemenea lucruri. Nu ştiu nici dacă aveţi împuternicire din partea părţii vătămate (“Cert este ca prietenul “Volo” a cerut nici mai mult nici mai putin decit capul analistului CIA publicat de Roncea in “Ziua”, in virtutea “crimei” comise, deci sa fie dat afara.”) să-i reprezentaţi public interesele. Chiar dacă ați avea asemenea împuterniciri, cum este vorba de fapte foarte grave, nu înţeleg de ce le menţionaţi într-o scrisoare deschisă adresată mie, care nu am nimic de-a face cu cele presupus întâmplate, şi nu vă adresaţi celor  — instituţii ori persoane – în chip natural interesate să primească şi să prelucreze asemenea informaţii. Deci, dle Turcu, tot nu înţeleg unde lucraţi şi cu ce vă ocupaţi în acest moment pentru a avea acces la asemenea informaţii şi împuternicire de a le aduce la cunoștința opiniei publice.

Nici declarația dvs.  privind o afirmație a mea (”Cind am citit afirmatia ca V. Tismaneanu se bucura de increderea presedintelui T. Basescu m-a bufnit instantaneu un ris homeric.“) nu mă interesează. Recunosc, însă, este interesantă. Ea ne dă măsura incomparabilului dvs. simț al realității.

Reiau următoarea dvs. afirmație, doar spre a-i ajuta pe cititorii acestui blog să înțeleagă cu cine au de-a face. Mă refer la mine și puterea amețitoare de care dispun în România, ca membru al celui mai puternic grup de interese:

“…pune in discutie una dintre cele mai dureroase probleme ale societatii romanesti: responsabilitatea intelectualitatii romanesti pentru esecul reconcilierii nationale ca urmare a unei pasivitati incredibile fata de confiscarea de catre un grupuscul de interese pur private, prin monopolizare, a centrului decizional in problematica ideologica din sistemul politic romanesc. Cu consecinte nefaste in primul rind pentru procesul de modernizare al tarii. Nu vreau sa fiu gresit inteles. Sunt constient ca ar fi o eroare sa blamez in corpore pe tot cei angajati, foarte multi, cu cele mai bune intentii in activitatile ce intra sub umbrela mai larga a societatii civile. Absenta insa a unui curent de opinie care sa reactioneze ferm la monopolul abuziv al grupului de interese din care facteti parte este deprimanta.”

Cum bănuiesc că opiniile despre dl Traian Băsescu pe care le exprimați în acest text i le-ați împărtășit mai întâi președintelui României, când l-ați întâlnit în 2006, nu-mi rămâne decât să trec mai departe. Nu înainte de a vă invidia pentru cât de multe am putea înțelege că v-a mărturist dl Băsescu :

 “Ultima greseala ar fi sa-l considerati dle Tudoran pe presedintele T. Basescu un naiv in evaluarea lui V. Tismaneanu. Chestia cu increderea reciproca e o gluma si inca nu una de buna calitate. Presedintele T. Basescu stia foarte bine caracterul traseist politico-ideologic al prietenului dvs. care ca sa va folosesc expresia “crosetase” deja in cel mai pur stil mercenar pe rind “loialitati’ succesive fata de Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu si acum venise rindul lui. Si era sa uit, V. Tismaneanu a mai fost la inceputul anilor 90, e drept putin mai discret din cauza circumstantelor politice si …monarhist!, participind ca balon de incercare la lansarea campaniei cunoscute de reintoarcere in tara a fostului monarh.“

Polemica aprinsă la care vă referiți (și pe care o ilustrați cu o scrisoare deschisă pe care i-am adresat-o părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa) nu era, cum fals afirmați, “despre cine are dreptul să preia conducerea secției canadiano-americane a Alianței Civice.” Acel drept nu a fost niciodată în discuție iar secția de care pomeniți nu a existat nici ea vreodată.

Alianța Civică și Partidul Alianței Civice mi-au cerut să le reprezint în Statele Unite. Am acceptat; am făcut demersurile ce se cuvin spre a fi acreditat și a reprezenta aici cele două entități; am realizat câteva întâlniri la Casa Albă și Departamentul de Stat pentru reprezentanți ai AC și PAC.

Câteva grupuri de aici au găsit de cuviință să se constituie în filiale ale AC, și-au ales reprezentanți și au început să vorbească în numele AC. Am cerut clarificări celor de la București și am primit din partea AC și PAC reconfirmarea că sunt cel ce-i reprezintă aici, deci singurul care poate vorbi în numele AC și PAC. Dar hărțuieleile la care m-au supus unii au continuat. Într-o bună zi, am comunicat celor de la București că nu mai am timp de pierdut cu asemenea mizerii.

Ca și atunci, și acum eu am toate documentele spre a proba ce spun, în vreme ce dvs. vă bazați pe ce vă place să auziți. Dna Ana Blandiana și dl Nicolae Manolescu pot fi consultați oricând în legătură cu acest subiect. Ați făcut-o înainte de a mă “demasca”?

Informațiile pe care le prezentați în legătură cu Institutul pentru Credință și Libertate se bazeaza pe ce v-ar fi spus o persoana  ori alta.

Și în acest caz, eu, spre deosebire de dv., mă bazez pe documente și cunoașterea directă a situației. Am mai fost implicat într-o discuție de felul celei pe care, zadarnic, încercați să o deschideți prin asemenea speculații și am dovedit, cu probe, tot ce era de dovedit.

 Înainte de a implica numele unor instituții americane și a conducătorilor lor, verificați-vă informațiile. Un fost ofițer de informații ar trebui să știe măcar ce știe și un civil – informațiile nu le verifici cu cei ce ți le livrează; informațiile se verifică altfel.

Nu știu la ce vă referiți când afirmați   “Ca totul a ramas o vreme in coada de peste cum se spune dupa care a urmat ruptura datorita refuzului ferm al celor doi co-presedinti de a da curs propunerilor este o alta poveste.“, dar numele meu nu a fost refuzat de nu știu ce co-președinți ai unui institut care nu știu nici măcar cât timp a funcționat. Dimpotrivă, am fost invitat să mă alătur unei inițiative, invitație pe care, în final, am declinat-o din motive pe care nu am nici o obligație să vi le împărtășec.

Ce vreau să vă împărtășesc este altceva – că nu e bine să (mai) abuzați de înțelegerea mea. În ultimă instanță, vorbele doar vorbesc; documentele probează.  Nu mă siliți să fac documentele să își facă datoria, fiindcă, o dată deschisă o asemenea ușă, nu mai este loc pentru nici un fel de ceață.

Războiți-vă cu cine aveți războaie de dus, dar renunțați la fumigenele dedicate mie.

Ați luat azimutul greșit. Vă urez să-l regăsiți. Din mers. Și cât mai curând.

 Dorin Tudoran

P.S.

Afirmați:

“Si ca de fapt, numai doi americani de origine romana au jucat in limitele rationale de functionare ale aparatului guvernamental american un asemenea rol important: Mircea Raceanu si Radu Ioanid. “

Dau să-i felicit pe cei doi și mă fac de râs. La o zi după ce ați postat informația, numele celor doi au dispărut.

Este vorba, presupun, de o altă ”conspirație” împotriva dumneavoastră.

Dlui Traian Băsescu

Președintele României

Excelență,

Numele meu este Dorin Tudoran și vă scriu în singura calitate pe care aș fi dorit să nu o aleg vreodată, fiindcă spectrul ei mă hăituiește și azi, aproape după un sfert de veac – grevist al foamei.

Indiferent de motivele ce împing un om la un asemenea gest, actul în sine scapă tiraniei politicului. Este o tragedie atât de profundă, încât nu lasă loc nici conotațiilor, nici speculațiilor.

Nu sunt dintre cei care să creadă că un șef al statului trebuie solicitat să se implice în orice și oricând. În acest moment, mă adresez mai degrabă omului Traian Băsescu, decât președintelui cu același nume.

Mai presus și dincolo de orice contexte, dl Teodor Mărieș este colegul dumneavoastră de umanitate. Vă rog, cu tot respectul ce trebuie să îl poarte un asemenea mesaj, acționați.

Celelalte vin și se duc, dar o dată ce am ratat șansa de a dovedi oamenilor că omenia este tot ce ne leagă, umanitatea devine un articol într-un dicționar al derizoriului.

Fiți semnificativ, Excelență. Contez pe dumneavoastră.

Dorin Tudoran

Washington, 6 septembrie, 2009

    – Răspuns dlui Liviu Turcu -

Domnule Liviu Turcu,

Răspund aici primei părţi a scrisorii deschise pe care mi-aţi adresat-o pe blogul dlui Victor Roncea, duminica, 30 august (http://victor-roncea.blogspot.com/2009/08/dr-liviu-turcu-vs-dorin-tudoran-fostul.html). Din lipsă de timp, voi folosi textul dvs., aşa cum a fost postat – fără semne diacritice româneşti.

Comentez tot aici, în capitolul Acum şi peste 200 de ani, doar două afirmații ale dvs. din partea a doua a scrisorii pe care mi-o adresați la 2 septembrie (http://victor-roncea.blogspot.com/2009/09/dr-liviu-turcu-vs-dorin-tudoran-si.html).

Îmi este  greu să ghicesc dacă şi când voi avea răgazul să vă răspund la afirmații din părțile următoare ale scrisorii dvs. Dacă vă răspund, veţi afla. Dacă nu, nu o luaţi ca pe un semn de timiditate. Ar putea fi doar hotărârea de a nu prelungi o discuţie care, cel puţin pentru mine, pare a nu duce decât la stimularea unui apetit, și așa mare, pentru senzațional, speculații, fabulații și confabulații, propensiune pe care acest blog nu își propune să o încurajeze.

Intenţionam să răspund o singură dată, după ce veţi spune tot ce aveţi de spus. Se întâmplă, însă, că mă aflu între două călătorii și angajat în finalizarea unor proiecte semnificative, în vreme ce dvs., deși la fel de ocupat, îmi păreți angajat într-un demers de lungă durată. Este un efort epopeic pe care nu ştiu dacă voi putea să-l urmăresc în întregime.

Scuzele

Citaţi următoarele din textul meu Bobinocarul şi energumenii, publicat în urmă cu trei ani în Jurnalul Naţional şi postat în acest an pe blgul de faţă.:

“Un sfat: Volo, inapoi la carti.
O rugaminte: data viitoare cind mai defecteaza dl. Turcu, nu ma ruga sa-l intilnesc. Recunosc, e ‘un tip eminent’, care poate deschide toate usile, chiar si buncarul in care zac sutele de mii de dolari pe care ti le-ar fi pasat dl. Patapievici, dar nu sunt ‘precis’ ce fel de om este prietenul tau. Mai inchide din usi. Nu de alta, dar e curent si, dupa cum simti, te trage.”

Şi comentaţi:

“Mai intii retin tonul peiorativ absolut minimalizator in termeni valorici morali referitor la decizia mea de a ramine in occident si care a fost urmata de condamnarea mea la moarte in contumacie.”

Aveţi dreptate. Faptul că textul respectiv era scris pe un ton ironic iar paragraful incriminat se adresa altcuiva şi nu dvs. nu pot constitui o scuză. Scuzele, vă rog să le primiţi acum, aici, împreună cu asigurarea că nu am minimalizat niciodată hotărârea dvs. de a rămâne în Occident.

Croşetarea adevărului

Reamintiţi ce îi scriam dlui Roncea:

“La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraf; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.”

Şi comentaţi:

“Deci, cu alte cuvinte m-am inselat cind am gindit ce am gindit acum trei ani. Mea culpa.
Continuati sa afirmati sus si tare cum se spune ca ceea ce ati afirmat in doua rinduri este un ‘adevar’ ce nu poate fi ‘crosetat’.
O adevarata ofranda depusa pe altarul deontologic jurnalistic.
Dupa precizarile ce urmeaza sper ca atit personal cit si eventualii cititori de buna credinta vor avea in sfirsit o perceptie corecta a situatiei reale.”

Adevărul a cărui croşetare nu am dorit să o fac era păstrarea paragrafului incriminat de dvs. Dacă îl eliminam, cum m-am gândit o clipă să procedez, puteam fi pus pe două coloane şi acuzat de… croşetare. Din două opţiuni — niciuna ideală – am ales păstrarea citatului.  Un motiv de confuzie este şi acela că, atunci când îi transmiteam dlui Roncea un mesaj privat, nu mi-am făcut prea multe griji cu editarea lui. Nu am bănuit că dl Roncea îl va face public — nimic de ascuns, doar că, pentru mine, graniţa între public şi privat rămâne în picioare.

Despre ”materiale de serviciu”

Afirmaţi:

 “Atunci, din motive pe care le voi explica mai tirziu am preferat sa nu va dau o replica corectiva cu speranta ca eroarea comisa a fost un simplu derapaj impus de circumstantele scrierii unui “material de serviciu” si dictat de obligatiile apartenentei la grupul de interese ce-l sprijineau neconditionat pe Vladimir Tismaneanu.”/…/”Mai apoi, intelepciunea cea din urma mi-a impus teza mentionata mai sus adica cea cu ‘Treaca de la mine…ce nu face omul pentru o piine alba sau poate chiar o felie de cozonac…”.

Apoi precizaţi, pentru generaţiile mai tinere:

“Pentru cei mai tineri precizez ca un ‘material de serviciu’ reprezinta in gazetarie elaborarea constienta a unui comentariu in care sub aparentele maxime ale unei asa zise obiectivitati se plaseaza prin manipularea abila a unui amestec de informatii corecte cu informatii false idei si teze menite sa trimita opinia publica intr-o directie aflata in grav conflict cu realitatea. Cu alte cuvinte este un instrument ‘clasic’ utlizat in tehnica dezinformarii de tip ‘gri’. “

Sunteţi o excepţie. Cine a citit  cu atenţie textul meu — şi în 2006 şi acum — a înţeles că numai de sprijin necondiţionat nu era vorba. Credeam că era foarte clar pentru toată lumea că am postat un articol publicat acum trei ani, tocmai spre a dovedi că respectul şi dragostea mea pentru un om nu implică un sprijin necondiţionat, în orice fel de situaţie.

Nu trebuie să vă uitaţi  mai departe de textul discuţiei noastre, difuzată de Vocea Americii, text pe care l-aţi publicat în Jurnalul Naţional, în ziua de 6 noiembrie 2006, spre a descoperi, în propriile dvs. cuvinte, ce a trebuit să faceţi sau doar să vă faceţi că nu vedeţi  pentru a mânca pâinea albă şi cozonacul Securităţii. E înţelept ca, înainte de a se uita la masa altuia, fiecare din noi să se uite la farfuria de sub nasul propriu. Altfel, riscăm să avem tot felul de vedenii.

Acum şi peste 200 de ani

În legătură cu acuzaţiile pe care le-aţi adus şi înţeleg că le aduceţi în continuare dlui Tismăneanu şi Institutului Cultural Român, îmi comunicaţi:

“Eu cind scriu ceva ma raportez in primul rind la verificarea in timpi istorici, adica afirmatiile facute sa reziste verificarilor si de acum si peste 200 de ani. Susaneaua mentionata de mine in comentariul meu de atunci a fost planuita in mod real si chiar si dupa ce a fost demantelata public a continuat in alte forme diluate. O simpla revizie financiara corecta la Institutul Cultural Roman ma va confirma.”

Foarte bine, dle Turcu!  Cum nu am vreo legătură nici cu ce numiţi “şuşanea menţionată”, nici cu ceea ce alţii ar putea numi, bănuiesc, “o iniţiativă a ICR”, aştept în deplină linişte prezentarea probelor.

Printre informațiile pe care le oferiți opiniei publice despre trecutul dlui Vladimir Tismăneanu prin intermediul părții a doua a scrisorii ce mi-o adresați este și următoarea:

“Acolo, nu gaseste solutia de obtinere a unei vize de intrare in Statele Unite si, tot pe filiera relatiilor partidelor comuniste, se stabileste temporar in Venezuela. In explicatiile publice de tip c.v. prietenul dvs. afirma ca acolo a obtinut un fel de bursa culturala. Informatiile noastre, ale celorlalti, dar neverificate 100%, (sublinierea mea, DT) sint ca de fapt, in afara incercarii de a folosi Venezuela drept o trambulina mai favorabila pentru a intra in sfirsit in SUA, V. Tismaneanu si-a folosit timpul pentru a ajuta un membru marcant al partidului comunist local sa scrie o carte, ceva asemanator unor memorii. Nimic grav in sine, pentru simplul motiv ca V. Tismaneanu se sprijinea firesc pe cercul relatiilor parintilor sai, doar nu era sa foloseasca cercurile partidului falangist sau altor formatiuni ale dreptei politice.”

Sper să fiți de acord că afirmația subliniată de mine se află în coliziune cu o altă afirmația a dvs – “Eu cind scriu ceva ma raportez in primul rind la verificarea in timpi istorici, adica afirmatiile facute sa reziste verificarilor si de acum si peste 200 de ani.”

Nu mă interesează, deci nu vă întreb, cine sunt acei ”ceilalți” sugerați de al dvs. ”celorlalți”, dar se pare că sunteți mai mulți, fiindcă altfel ar trebui să înțeleg că vă adresați dvs. înșivă cu pluralul majestății, ceea ce, dle Turcu, credeți-mă, ar fi o exagerațiune.

Afirmați în același text:

“Urmatorul moment cheie in cariera lui V.Tismaneanu a fost facilitarea de catre dl. Michael Radu, cercetator la Foreign Policy Research Institute in Philadelphia, de a lua, in sfirsit, un contact cu lumea cercetarii politice americane. Dl. Michael S. Radu a emigrat in Statele Unite in anul 1976 la scurt timp dupa ce a absolvit Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. S-a specializat dupa venirea in SUA pe problematica Americii Latine si ulterior pe subiectul terorismului international. De mortuis nis nili bonum. Daca afirmatia conform careia tatal lui Michael S. Radu a fost colonel, a activat in divizia sovietica Tudor Vladimirescu, a fost prieten cu tatal lui V. Tismaneanu si, ulterior, a participat direct ca activist la epurarile cadrelor militare din armata romana la Brasov, este corecta sau nu, asta o las pe seama cercetatorilor istorici din tara.(Sublinierea mea, DT)“

Sper să fiți de acord că și afirmația de mai sus, subliniată de mine, se află în coliziune cu afirmația dvs – “Eu cind scriu ceva ma raportez in primul rind la verificarea in timpi istorici, adica afirmatiile facute sa reziste verificarilor si de acum si peste 200 de ani.”

 E amuzant că tocmai un poet trebuie să atragă atenția unui sociolog în legătură cu asemenea contradiții, mai ales că sociologul tocmai l-a trimis pe poet la logica aristotelică.

Ce nu este amuzat, dle Turcu, este altceva. Nu uitați că Michael Radu a lăsat în urmă o operă, o familie, prieteni și admiratori. Mi-a fost un prieten foarte apropiat și îl consider unul din oamenii de cea mai înaltă probitate intelectuală și morală pe care i-am cunoscut în această țară. Fiindcă mi se pare cu totul nepotrivit să atentați la memoria acestui om prin lovituri indirecte – presupuse vinovății și afiliații ale tatălui său – și pentru că el nu se mai poate apăra, vă invit, cu toată politețea de care sunt capabil: Jos mâinile de pe memoria lui Michael Radu! 

Profesionist al muncii de informaţii

Afirmaţi:

“Ca profesionist al muncii de informatii am ramas de asemenea impresionat de afirmatia verificarii de catre dvs personal ‘prin multiple surse’ a actului josnic de a-l fi injurat pe V. Tismaneanu. Deja dvs., V. Tismaneanu si restul grupului aveati retea informativa pe teritoriul Statelor Unite.”

Vă sugerez să reformulaţi începutul afirmaţiei dvs. cam aşa “Ca fost profesionist al muncii de informaţii”. Altfel, voi fi acuzat că am fost şi rămîn un naiv fiind convins de autenticitatea gestului dvs. de ruptură cu Securitatea.

Reţeaua mea informativă?

Nu faceţi glume de felul acesta cu mine, dle Turcu. M-aţi iertat o dată pentru tonul nepotrivit al unui paragraf dintr-un text ironic – ironic nu cu dvs., repet. Vă iert şi eu de data asta. Cum ziceaţi, ”Treacă de la mine”. Suntem chit. O recomndare, dacă îmi permiteți: nu întindeţi coarda.

“Eu v-am ales pe dvs si nu vice-versa”

Doriţi să dovediţi, cu tot dinadinsul, că dezinformez când povestec cum şi datorită cui v-am întâlnit şi, apoi, am realizat un interviu cu dvs. penrtu Vocea Americii. Cum citatele devin foarte multe si ample, vă răspund în cascadă – L.T., D.T.

L.T.:  “Nu v-am intilnit personal niciodata pina in momentul acordarii interviului postului de radio ‘Vocea Americii’ unde va desfasurati activitatea ca redactor;”

D.T.:  Nu am susţinut niciodată contrariul.

L.T.:  “Decizia de a lua o pozitie publica cu impact maxim la opinia publica romaneasca dar si a oficialilor fostului regim a fost convenita de mine in accord cu autoritatile americane sub a carei protectie de securitate ma aflam 24 de ore din 24 de ore;”

D.T.: Sunt absolut sigur că aşa au stat lucrurile.

L.T.:  “Alegerea postului de radio ‘Vocea Americii’ si nu a postului ‘Europa Libera’ are o explicatie eminamente politica. Desi stiam ca postul de radio ‘Europa Libera’ are prin numarul de ore de difuzare o pondere net superioara ‘Vocii Americii’ acesta din urma avea un atu politic superior: era explicit un post de radio oficial al guvernului american si aducea cu el plusul de credibilitate de care era nevoie;”

D.T.:  Şi dumneavoastră şi agenţia căreia v-aţi predat aţi făcut o alegere excelentă. Felicitări!

L.T.:  “Fiind convenit cu autoritatile americane, acestea au asigurat si cadrul in care s-a desfasurat interviul; fara a intra in detalii va asigur ca in afara garzii de corp care m-a insotit la locul interviului au fost efectuate in mod firesc pentru astfel de situatii si alte verificari inclusiv de personal;

D.T.:  Îmi amintesc foarte bine tensiunea momentului; chiar şi câteva episoade extrem de palpitante.

L.T.:  “Exact ca in bancurile cu radio Erevan (nu exemplific ca sunt de notorietate) deci, nu V.Tismaneanu si nici dvs. nu mi-ati deschis ‘usa’ la “Vocea Americii” (unde de altfel am continuat ulterior sa particip la diferite emisiuni pe care le-am considerat importante pentru obiectivele mele politice in compania altor redactori) ci ati fost lasati sa credeti asta pentru asigurarea ‘normalitatii situatiei’ (sublinierea mea, D.T) ; mai mult, va asigur punindu-mi in joc intreaga credibilitate, cum se spune, ca eu v-am ales ca interlocutor al interviului si nu vice-versa si asta din doua motive: primul a fost acela ca stiindu-va biografia, dar si ce vi s-a intimplat in tara in confruntarea cu autoritatile fostului regim, ati reprezentat pentru mine in pofida faptului de a nu ne fi cunoscut personal ‘un aliat politic natural’; al doilea motiv a fost unul de ordin tactic: fiind scriitor si cunoscut deja in urma confruntarii cu autoritatile romane drept dizident aveati deja audienta la segmentul opiniei publice care ma interesa foarte mult: cel al intelectualitatii literare considerat de altfel de occidentali ca potential detonator al unor schimbari socio-politice de substanta in Romania;”

D.T.:  Ca în bancurile cu — cacofonia vă aparține — Radio Erevan, în acest punct  aveţi şi nu aveţi dreptate. Dle Turcu, dvs. aţi convenit cu agenţia căreia v-aţi predat că este bine să daţi un asemenea interviu. Aţi ales Vocea Americii. Dvs, personal, aţi ales chiar şi redactorul – Dorin Tudoran. Vă mulţumesc pentru încredere. Dar…

Dar, dle Turcu, nici dvs., nici agenţia căreia v-aţi predat nu mă putea obliga sau convinge să realizez acel interviu cu dvs., dacă nu aş fi fost convins de propriile-mi argumente. Mai mult, nu puteaţi – nici dvs., nici agenţia căreia v-aţi predat — să cereţi Vocii Americii să mă oblige să realizez acel interviu. Iar de o făceaţi, Vocea Americii nu mă putea obliga să realizez acel interviu. Simplu.  

Motivele agenţiei căreia v-aţi predat nu mă interesează. Să rămânem la motivele dumneavoastră.

Aţi dorit să daţi acel interviu lui Dorin Tudoran dintr-un motiv foarte simplu: aveaţi nevoie de credibilitate. Nu toată lumea, acasă sau în străinătate, era convinsă de autenticitatea rupturii dvs. cu Securitatea. Mai exista şi ideea că da, aţi rupt-o, dar nu din sinceritate. Ştiaţi că dictatura Ceauşescu se clatină şi aţi vrut să vă salvaţi pielea în ultimul moment. Şi alte multe interpretări.

Aprobarea Vocii Americi de a realiza şi difuza interviul cu dvs., eu am obţinut-o, nu agenţia căreia v-aţi predat. Celelalte aprobări de care a fost nevoie, şi care nu făceau obiectul preocupărilor ori responsasbilităţilor mele, le-aţi obţinut dvs. şi agenţia căreia v-aţi predat.

Numele lui Dorin Tudoran, cum singur o spuneţi – într-o formulare diferita de a mea – vă oferea acel spor de credibilitate, de care, dle Turcu, ştiţi bine, aveaţi nevoie ca de aer în acel moment. V-am ajutat să atingeţi acel obiectiv. Nu am regretat-o niciodată, oricât de mult m-a dezamăgit un lucru sau altul din cele pe care le-aţi făcut sau spus ulterior. V-am întins o mână a încrederii. Vreți să uitați de ea, vă privește. Ce-am dat o dată, nu mai iau înapoi. V-am dat un cec în alb. Dat rămâne.

De manipulat, însă, cum lasă să se înţeleagă paragraful citat  – dvs. şi agenţia căreia v-aţi predat în 1989 veţi fi manipulat pre mulţi; nu şi pe mine.

S-a întâmplat că, discutând cu dvs., am crezut în autenticitatea rupturii dvs. cu Bucurestiul şi nu m-a interesat dacă o făcuseţi ori nu ca să vă salvaţi pielea în ultimul moment. Vă asumaseţi un drum extrem de periculos, cum puţini dintre colegii dvs. avuseseră curajul să o facă. Nu aveaţi cum şti dacă veţi scăpa cu viaţă ori nu. Aţi câştigat respectul lui Dorin Tudoran pentru acel gest. Îl aveţi şi astăzi.

Iată şi probe în legătură cu motivul  dvs. de a realiza acea discuție cu Dorin Tudoran. Cuvintele vă aparțin:

”Ca de obicei, aş spune, intelectualii  se află în avangarda acestui curent, continuând de pildă, ceea ce dumneata, Dorin Tudoran, ai realizat până la expulzarea, fie ea şi mascată, din România.”

”Înainte de aceasta, aş dori însă să mulţumesc scriitorului, eseistului, intelectualului curajos care nu s-a lăsat intimidat de un regim atât de cunoscut prin agresivitatea sa faţă de orice opozant. Şi, nu în cele din urmă, reporterului, toate îngemănate în persoana lui Dorin Tudoran, pentru a fi acceptat (sublinierea mea, DT) realizarea acestui dialog atât de important pentru mine.”

Cu această ultimă afirmaţie a dvs, chiar că nu ştiu ce să fac.

O păstrez? O dau uitării? Accept că e onorabilă şi o mulţumire a manipulatorului pentru manipulat, sau vă trimit afirmația înapoi, însoţită de vorbe tot ale dvs. – “Ce nu face omul pentru o pâine albă sau poate chiar o felie de cozonac…” ?

Deocamdată, o păstrez şi-mi fac o notă “Cu plăcere, dle Turcu, şi numai bine.”, căci, în acel moment, pentru dvs. nu se punea încă problema unei pâini mai albe ori a unui cozonac mai dulce ca în România. Problema dvs. era una de viață și moarte.

Mă bucur că sunteți în viață. Ce faceți cu ea, viața dvs., treaba dvs.

O rugăminte  – ca de la manipulat la manipulator: dle. Turcu, nu-mi manipulați viața în afirmații lipsite de înțelepciune.

Să continuăm:
L.T.: “In acest context ideea, asa cum afirmati in textul cu pricina, ca m-as fi rugat de V.Tismaneanu sa te roage pe dumneata sa ai bunavointa de a-mi lua un interviu ca favoare personala este nu numai ridicola dar si de un umor nebun ; si cind afirm asta o fac cu blindetea celui care intelege incapacitatea naturala a unui outsider al muncii de informatii de a cunoaste si intelege modul de operare profesionala pentru astfel de operatiuni;”

D.T.: Nu am afirmat că v-aţi rugat de dl TIsmăneanu. Am scris altceva – “Volo mă roagă să mă întâlnesc cu un fost coleg de-al său de facultate”. Simţiţi, cumva, diferenţa între cele două enunţuri? Îl rog pe sociolog să meargă pe mâna scriitorului, în această chestiune de nuanţă lingvistică. Repet – fără telefonul primit de la dl Tismăneanu, nu v-aş fi întâlnit. Sau, s-ar fi întâmplat mult mai târziu, nu atunci când aveaţi dvs. nevoie.

Dar, pentru a  vă da proba supremă că respect până şi puncte de vedere diametral opuse — chiar despre adevăr! — decât ale mele, voi face următoarele lucruri.

Primul –  voi uita ce ştiu despre episodul în discuţie.

Al doilea —  invocând mărturisirea dvs. — făcută de bună-voie și nesilit de nimeni pe blogul dlui Victor Roncea – voi adresa agenţiei căreia v-aţi predat în 1989 şi Vocii Americii o notă de protest pentru a fi manipulat un angajat federal, Dorin Tudoran, cu scopul de a face jocul unei agenţii (al cărei angajat Dorin Tudoran nu era şi faţă de care nu avea nici o obligaţie) şi jocul unui prospăt refugiat, înalt ofiţer de Securitate. Cum am răspunsul, vi-l pun la dispoziţie.

Valetul de serviciu la “casa Tismaneanu”

L.T. – “Ulterior, aveam sa primesc un telefon de la dumneata, Dorin Tudoran, in care m-ai luat la refec ca desi am fost prezent nu m-am ridicat pe loc si nu l-am ‘contracarat’ ferm pe… “

D.T.: Nu v-am telefonat să vă iau la refec. V-am telefonat să vă declar imensa mea dezamăgire. Cunoşteam şi cunosc mult mai bine ca dvs. natura conflictului dintre dl Tismăneanu şi persoana la care vă referiți. Nu acesta este locul în care să comentez conflictul respectiv.

“Tismaneanu, de la propagandist comunist la propagandist capitalist”

Am declarat că dl Tismăneanu nu mai constituie nici mica, nici marea mea problemă. Nu doresc să comentez ce credeţi astăzi despre analistul politic sau sociologul Vladimir Tismăneanu. Doresc doar să vă amintesc ce aţi spus despre el în interviul despre care discutăm. Asta, în numele repunerii realităţii în drepturile ei, aşa cum imperios o cereţi:

“Manipulînd continuu mecanismul intern de partid şi de stat, Nicolae Ceauşescu a construit în trepte successive, un sistem al  puterii personale menit să-i confere continuitatea unui control absolute al acesteia pînă la dispariţia sa naturală. În ultima decadă şi jumătate, această structură politică a fost consolidată prin introducerea treptataă dar ireversibilă a ceea ce  astăzi este cunoscut sub denumitrea de ‘clanul Ceauşescu’, punîndu-se bazele unui regim caracterizat atît de plastic de colegul meu de profesie, sociologul Vladimir Tismăneanu, ca fiind ‘un comunism de tip dinastic’ sau altfel zis o ‘dinastie comunistă’. “

Da, cum ziceţi, altfel zis…

În timp ce vă răspund, mi se semnalează scrisoarea pe care i-ați fi trimis-o dlui Ion Rațiu la 23 ianuarie 1996. Nu vreau să comentez. Tot ce fac este să ofer cititorilor acestui blog linkul ce duce la documentul respectiv: (http://victor-roncea.blogspot.com/2009/09/cum-l-pus-ion-ratiu-pe-tusa-pe.html)

“Încăierarile voastre personale ce nu au nimic in comun cu dorinta mea de a contribui la schimbarea spre mai bine a vieţii romanilor”

L.T.: ”…iar dupa ce nu v-ati mai inteles ati intrat intr-un razboi de gherila totala spre dispretul autoritatilor autohtone. Cunosteam povestea inca din perioada in care eram in tara iar serviciul de informatii se ocupa direct de caz.“

D.T.: Sper că informaţile pe care le-aţi oferit agenţiei căreia v-aţi predat în 1989 au fost infinit mai exacte decât afirmaţiile de mai sus.

Nu am intrat decât în proiecte care mi s-au părut a avea viitor şi în care competenţele mele puteau juca un rol.

Nu am făcut nici o alianţă cu nimeni, pentru ca apoi să o fi rupt din motivele pe care le menţionaţi. Dacă afirmaţia dvs. se referă, cumva, la neînţelegeri de ordin financiar, aţi trecut deja pragul de la insinuare la altceva.

Eu, unul, nu am deschis nici un război de gherilă — nici totală, nici temporară — împotriva nimănui. Din când în când, a trebuit să mă apăr de atacuri iraţionale şi am făcut-o cu succes. Spre deosebire de dvs., care îmi păreţi a vă baza  pe auzite, eu am documente care probează ce spun. În plus, vă pot trimite la instituţii care vă pot clarifica asupra naturii unor conflicte despre care bănuiesc că nu ştiţi suficient spre a avea autoritatea unui punct de vedere atât de tranşant.

Nu ştiu la ce dispreţ al autorităţilor autohtone vă referiţi, dar, în ce mă priveşte, proiectul în care am fost implicat, revista AGORA, a durat din 1987 până în 1989. Cum nu este potrivit ca eu să-mi dau cu părerea despre calitatea proiectului pe care l-am condus şi rolul jucat de AGORA în acei ani, vă pot pune la dispoziţie comentariile altora — instituţi şi persoane.

L.T. – “O ultima completare clarificatoare: ulterior incidentului aveam sa aflu prin alte mijloace ce anume fusese de fapt detonatorul real al intregii ‘tragedii’: in aceeasi perioada un foarte cunoscut journalist investigator de la “Washington Times” cu care eram in relatii apropiate comisese involuntar o eroare la care declar cu mina pe inima ca nu am fost partas. Omul afirmase in articolul sau in plin ‘elan revolutionar jurnalistic’ ca odata venit in SUA intentia mea era sa mobilizez toate fortele posibile pentru a crea un front unit impotriva regimului de la Bucuresti. I-am reprosat prieteneste eroarea comisa si i-am spus ca romanii nu-s ca americanii si ca prin traditie ‘unde sint trei romani sint cinci organizatii” fapt altfel abil speculat de regimul comunist in manipularea emigratiei romanesti.”

D.T.  - Nu sunteţi singurul care aţi ajuns la concluzia “trei români, cinci organizaţii”. Numai că în cazul în speţă motivele erau de altă natură.

Cum am fost şi am rămas toată viaţa un “outsider” (eticheta pe care mi-o aplicaţi, de data aceasta cu bună-dreptate) în chestiuni de manipulare a informaţiei ori a emigarţiei româneşti, dau crezare celui ce a lucrat într-o structură specializată şi în manipularea informaţiei, şi în manipularea emigraţiei. Aş adăuga doar că, dintr-o minimă onestitate, asemenea structuri ar trebui să recunoască faptul că, la rându-le, au fost manipulate de personae ori grupuscule ale emigraţiei. Am simţit pe proprie piele efectele acestei manipulări — în calitate de victimă, nu de manipulator abandonat şi apoi recuperate ş.a.m.d. Deci, scutiţi-mă de acel “Încăierarile voastre personale ce nu au nimic in comun cu dorinta mea de a contribui la schimbarea spre mai bine a vieţii romanilor.”

 În sfârşit, îmi adresaţi o rugăminte:

“Ca atare chiar va rog fie si pe cale particulara sa ma scoateti din ceata asta rational impenetrabila“

 Dle Turcu, tocmai v-am scos. Dar, rogu-vă, nu vă întoarceţi  iarăşi acolo. Nu de alta, dar (jucîndu-mă cu un titlu celebru – John le Carré, The Spy Who Came in from the  Cold), dacă o ţinem tot aşa, cei ce ne citesc vor începe să creadă că, după ce am scris, la nu ştiu câte perechi de mâini, un roman intitulat Spionul care vine din ceaţă, acum v-aţi hotărât să scrieţi, de unul singur, romanul autobiografic Ceaţa care vine din spion.

Şi ar fi nedrept. Mai ales pentru şi faţă de dumneavoastră.

Un  târg

În final, vă propun un târg. Acceptați-l. E foarte avantajos pentru dumneavoastră:

Eu continuu să vă tratez drept sociologul Liviu Turcu, uitând de ofiţerul de Securitate cu acelaşi nume care v-a uzurpat existenţa timp de paispezece ani (1975-1989).

Estimp, dvs. continuaţi să mă trataţi drept ce am fost, sunt şi rămân,

Dorin Tudoran

- Recviem pentr-un rapțigliu -

Există. Ca şi Medici fără frontiere. Dar nu din acelaşi motiv. Au vocaţii foarte diferite.

Era prin 1983-84. Mihai Botez fusese chemat la o altă rundă de ”discuţii colegiale” la Rectoratul Univeristăţii din Bucureşti. Ne-am întâlnit după ”meciul meu săptămânal”, cum îi plăcea lui Mihai să numească întâlnirile la care, deşi desfăşurate în birourile Rectoratului, nu toţi cei de faţă aparţineau neapărat lumii academice.

Tema zilei fusese Lepădarea de Dorin Tudoran.

“Aveţi şi aşa destule probleme, nu vă mai trebuie şi Dorin Tudoran”. “Aveţi probleme cu Dorin Tudoran?”, a răspuns Mihai. “De ce nu vorbiţi cu el?” “Fiindcă nu e cadru didactic. Nu ţine de Universitate”, a venit răspunsul. “Înţeleg”, a spus Mihai. Apoi a adăugat “Dar, dumneavoastră, colega, dumneavoastră ce predaţi şi la ce facultate?” “Nu e treaba dumneavoastră”, a răspuns  scurt colega.

Tocmai ne amuzam pe seama  întâmplării, aşteptând să se schimbe stopul şi uitându-ne — pentru a câta oară? — spre casa memorială Maria Filotti, când am fost treziţi din visare de un reverenţios “Bună ziua, domnule profesor. Mă bucur foarte mult să vă văd. Ce mai faceţi?”

Cum, evident, nu fusesem vreodată profesor (colega avea dreptate!), m-am uitat la tânărul preot din faţa noastră şi mi-am dat seama că i se adresase lui Mihai. Numai că lui Mihai i-au trebuit 10-15 secunde până să spună “Dumneata eşti, Irimescule?” “Da, domnule profesor. Eu sunt. Cum vedeţi, acum port şi eu barbă, ca dumneavoastră.”  Mihai a zâmbit, şi-a mângâiat bărbuţa şi a răspuns ”Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, drăguţă! S-ar putea să te îmbogăţeşti,  că abia-abia de te-am recunoscut“.

Apoi l-a întrebat pe fostul său student “Nu lucrai dumneata la…, nu lucrai dumneata la… Securitate?” ”Lucrez şi acum, domnule profesor”, a venit năucitor de sincer răspunsul, “dar am fost detaşat la Culte. Ştiţi, avem multe probleme cu sectele religioase.Trebuie să luăm măsuri serioase.” “Cum adică, ai fost detaşat?” “Oh, am făcut Teologia. Chiar sunt preot; teolog. Am fost şef de promoţie. Vă amintiţi că şi la Matemaci am fost unul din studenţii dumneavoastră cei mai buni, nu?” “Sigur, sigur, Irimescule. Cum să nu-mi amintesc?”, a venit confirmarea.

Mihai caută o clipă de răgaz şi spune “Irimescule, ţi-l prezint pe prietenul meu Dorin Tudoran”. “Ce onoare!”, zice preotul. Apoi ne spune că, deşi are alte puncte de vedere decât noi, el ne ascultă regulat – deh!, la posturi de radio duşmănoase – şi ne respectă.

Ne-am despărţit de tânărul teolog într-o atmosferă de profund respect reciproc. S-ar putea — este doar o bănuială – ca, după 1989, teologul nostru să se fi reîntors la Matematici, fiindcă problema sectelor religioase nu mai este azi o prioritate a Securităţii, Securitatea a fost desfiinţată, iar Matematicile, chiar dacă nu mai sunt ce erau pe vremuri, rămân Matematici, nu?

Din păcate, Mihai Botez nu mai este printre noi. Zâmbetul său bonom putea să detensioneze adunări extrem de încruntate, iar acel ”Drăguţă”  (alternat cu ”Dumneata”) putea împinge până şi un preot să se confeseze ziua în amiza mare, în plin centrul Bucureştilor.

 *

Era în 1984. O vreme încertă. Eu într-o parka verde, nemţească; Nicolae Manolescu – în costum. În spatele nostru, pe Calea Victoriei, un rapţigliu încălţat în pantofi Guban. Obişnuit cu “gărzile de corp”, nu mai dădeam prea multă atenţie tuturor “cozilor” ce mă urmăreau pas cu pas. Nicky, însă, s-a întors de câteva ori şi s-a uitat ţintă la rapţigliul de sub gulerul căruia ba se iţea, ba se ascundea ”un cap de locuitor.”

Am intrat într-o librărie – rapţigliul după noi. Am intrat în Catedrala Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Am intrat în Institutul de Arte Plastice, prin uşa ce dădea spre Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Aici a avut ceva probleme. Noi ne-am pitulat sub o scară. Rapţigliul a luat-o, la pas alergător, în sus, pe trepte. Am ieşit de sub scară amuzaţi nevoie mare, dar cum am ajuns în faţa editurii Cartea Românească – rapţigliul ne prinsese din urmă.

Nicky şi eu ne-am despărţit, am stabilit o altă parolă pentru următoarele convorbiri telefonice (în speranţa, cam deşartă, că nu vor fi întrerupte toate după 20 de secunde) şi ne-am văzut de drum.

În vagonul de metro, ia rapţigliul de unde nu-i. Dar, odată ajuns pe trotuar, rapţigliul a reapărut. Când am ajuns în dreptul blocului unde locuiam, am decis că intru pe uşa din spate. Am dat colţul blocului, am făcut câtţiva paşi. Apoi m-am oprit brusc, m-am întors şi, surpriză!, am dat nas în nas cu agilul rapţigliu. L-am apucat de rever şi l-am întrebat ”Mă, dobitocule. Tu n-ai altă treabă pe lumea asta?  Te văd tânăr, sănătos. Nu poţi, mă, idiotule să-ţi găseşti o treabă din care să trăieşti cinstit?”

Liniştit, rapţigliul şi-a tras reverul din mâinile mele (în rever era, probabil, microfonaşul în care „transmitea în direct”), s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus cu un calm dumnezeiesc “Domnule, aşa vorbiţi dumneavoastră cu un preot? Ruşine să vă fie! Păcat de educaţia dumneavoastră.”

O voce lineară, absolut impersonală.

*

Mai, 2009. Mă aflu în Bucureşti. Timp de două zile fac naveta între cimitirele unde părinţii mei sunt înhumaţi separat. Aşa cum, spre nefericirea mea, au şi trăit bună parte a vieţii lor. Ies de la Bellu Catolic să mai cumpăr un buchet de flori. În faţa mea, câțiva cumpărători. După ce unul din ei plăteşte şi o ia spre poarta cimitirului, am ciudata senzaţie că-l ştiu de undeva. Preţ de câteva clipe, ezită şi el. Apoi se uită fix în ochii mei – pare o confirmare. Vede că nu sunt încă sigur şi spune “Bună ziua”; cu aceeaşi voce impersonală. Apoi pleacă şi intră pe poarta cimitirului purtând în braţe un imens buchet de flori.

*

Trei gânduri.

Primul – va fi avut dreptate înaltul ofiţer de Securitate care, muştruluindu-mă,  îmi spusese “Lăsaţi, că şi dumneavoastră vorbiţi într-un hal fără de hal cu lucrătorii noştri. Gândiţi-vă că sunt şi ei oameni, nu?”

Al doilea – e greu să recunoşti imediat un om, după ce toată viaţa s-a dat drept rapţigliu.

Al treilea – deşi preoţi fără (nici un fel de) Dumnezeu, au şi rapţigliile morţii lor. De morţii pe care îi au pe conştiinţă, nu mai pomenesc.

Dumnezeu să-i ierte! Pe morţi ca şi pe vii morți.

 moldova.org, marcă înregistrată de Moldova Foundation, deţine toate drepturile asupra acestui articol şi foto-portretului.

Historical Palliatives for the Phantom-Limb Syndrome

August 25, 2009

By Louis O’Neill

Gallons of ink have been arrayed and countless electrons rearranged with commentary over the 70th anniversary of the Molotov-Ribbentrop pact and its secret protocols. Scholars, politicians, human-rights defenders, and historians worldwide have weighed in on this carving up of Eastern Europe which so dramatically affected the lives of millions, both during the Second World War and for two generations thereafter. Perhaps the most interesting voice, however, has been that of the Russian Foreign Intelligence Service, the SVR.

A week before the anniversary, the SVR claimed that newly declassified materials explain the Nazi-Soviet pact as the only realistic self-defense measure Moscow could have taken at the time. Not surprisingly given the ongoing diplomatic tensions between the Kremlin and London, the SVR in its publication “The Baltic Region and Geo-Politics” laid blame squarely on England for essentially “forcing” Moscow to seek peace with Berlin. The SVR claims that the UK, along with France, did this by signing the Munich Agreement in 1938 and subsequently “wrecking” the Moscow talks on an anti-Hitler coalition. Shortly thereafter, of course, the USSR was able to move its sphere of control far west into Finland, the Baltics, Poland and what was then part of Romania.

In an interview on Ekho Moskvy, the Russian writer and journalist Leonid Mlechin noted that “it is qualified historians and not Foreign Intelligence Service employees who should unravel issues of this sort.” He went on to suggest that it is problematic that the SVR “takes upon itself the functions of the Academy of Sciences and issues an historical verdict on the spot…I have never heard the objectives of the Foreign Intelligence Service as defined by law to include assessing historical events.”

Actually, this is not the first time that the SVR has taken a view on this particular historical happening. In November 2006, RIA Novosti reported that the SVR, again on the basis of “newly declassified documents,” said that the “Soviet Union was justified in annexing the Baltic states in World War II, as their governments supported Nazi Germany.” The SVR made the same argument then as it does now, that the “German-oriented policies conducted by governments in Latvia, Lithuania and Estonia threatened to turn these states into staging grounds for a German invasion of the Soviet Union.” The SVR chief spokesman in 2006 also praised the “declassified…archives…as a comprehensive addition to historical knowledge about the situation in the Baltic region during the Second World War.” Given the similarity of the SVR’s interventions then and now, one wonders whether the “newly declassified documents” are identical as well.

One of the authors of “The Baltic Regions and Geo-Politics,” Lev Sotskov, went so far as to state in an interview with Komsomolskaya Pravda that the Baltic governments invited Soviet troops to occupy them. He failed to mention, however, that this “request” was made by pro-Soviet regimes that were installed after these territories were already occupied. In any event, his view squarely clashes with the SVR’s 2006 statement that the Soviet troops were justified in annexing these territories because their pro-German policies turned them into bridgeheads for Nazi aggression against the USSR. Either these states were a threat or they were friendly and invited the Soviets in, but not both.

After the Russo-Georgia war last year the same Sotskov praised the Molotov-Ribbentrop pact for allowing it to move its border to the West and gain some time for the preparations to repel the German aggression. This too is a curious declaration, given that the USSR ignored numerous warnings of attack and was highly unprepared for the Nazi invasion on June 22, 1941. Indeed, the destruction of the Red Army’s officer corps in the purges and Stalin’s pre-war complacency followed by his paralyzing disbelief that the attack had actually occurred allowed the Nazis to quickly occupy the Molotov-Ribbentrop territories and so terribly much more.

But what, one might ask, is a professional intelligence service doing injecting itself into such a charged political and historical argument? The answer is that once the central bureaucratic control that characterized the Soviet Union was lost in 1991, the SVR has waged a pitched battle with Russia’s Ministry of Foreign Affairs to shape Russia’s key foreign policy choices. When spymaster Yevgeniy Primakov seized the top spot on Smolesnskaya Ploschad’ in 1996, this signaled the Foreign Intelligence Service’s ascendancy, which it appears to enjoy to this day. An MFA transformed into a messenger delivering decisions taken elsewhere is not surprising in a government filled with and run by former intelligence officers.

Not by coincidence, the day after the Molotov-Ribbentrop anniversary, the prestigious Moscow State Institute of International Relations (MGIMO) published a book on historical interpretation of those events, combining the declassified materials with analyses by domestic and foreign contributors. It contained an introduction by President Medvedev and articles by Federation Council Chairman Sergei Mironov, Head of the Presidential Administration Sergei Naryshkin and Foreign Minister Sergei Lavrov. The book was issued in cooperation with the new Presidential Commission “for counteracting attempts to falsify history to the detriment of Russia’s interests” of which Naryshkin is chairman. The Commission was established in May and the Duma is likely to consider adding criminal penalties for “bad” falsifications when it returns from its summer break. And in a move that has made Russia’s neighbors nervous, just this month, President Medvedev proposed legislation to give him the legal basis to send troops abroad to defend Russia’s interests.

All these efforts seem less about getting to the bottom of complicated historical events with a careful and nuanced interpretation or even protecting Russia’s “reputation” from slander and more about projecting power. Like much in today’s Russia, they appear to be about advancing a political agenda above all other considerations. Just as it has throughout its history, Russia still craves its spheres of influence and has declared its right to them. Perhaps it really sees them as the best guarantee of national security or perhaps they are the only pain-killer for the phantom-limb syndrome Moscow still suffers at the loss of the Soviet republics and super-power status.

Whatever the diagnosis, pumping up its claims to dominion in its neighborhood is why the Kremlin is striving so hard to seize control of the Molotov-Ribbentrop events by rewriting textbooks, establishing truth commissions, and confounding political agendas with historical analysis. Freeing Europe from the Nazi scourge is the one event in Soviet history that can be seen as an unalloyed good – at least as long as your little country didn’t sit somewhere between Berlin and Moscow – and as a true rallying point for unbelievable sacrifice, valor and success by a united nation. Now, in demanding respect for its “privileged sphere of influence” the Kremlin looks to link its current behavior and aspirations with that of a heroic, but rapidly receding, past.

( http://politicom.moldova.org/news/historical-palliatives-for-the-phantomlimb-syndrome-203397-eng.html)

Louis O’Neill was OSCE Ambassador and Head of Mission to Moldova from 2006 to 2008.

1997-2009 © Moldova.org^β – All rights reserved. moldova.org is a registered mark by Moldova Foundation.

Cine spunea că a murit gazetăria de investigaţie?

Luni, 24 august, doi colegi ai noştri de taifas, caraiman si niku_elektriuk, ne-au semnalat — aproape simultan şi dis-de-dimineaţă — o postare:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/08/mucles-tismaneanu-cia-se-leapada-de.htm

Profitând că dl Roncea se află în vacanţă, un coleg al Domniei sale s-a pus pe treabă; şi ce treabă!

Liber şi de bună voie,  nesilit de nimeni, decât de propria-mi conştiinţă prea încărcată, declar şi semnez următoarele:

Nu numai că am fost membru al găştii masonului, NKDV-istului şi KGB-istului Gogu Rădulescu, pe care nu l-am întâlnit decât de două ori în 40 de ani, dar sunt întemeietorul Ohranei şi singurul, adevăratul autor al Protocoalele Înţelepţilor Sionului (Протоколы Сионских мудрецов).

Nu numai că am fost, continuu să fiu şi voi rămâne întotdeauna un filo şi antisecurist, dar sunt tatăl celebrului Pantiuşa şi mătuşa Anei Pauker.

Nu numai că sunt un fost emigrant în Statele Unite, sunt şi imigrant în ţara cu pricina; ba chiar şi cetăţean;

Nu numai că sunt co-autorul, (apoi, în varianta revăzută a postării) doar „presupusul co-autor” al lucrării Orizonturi roşii , dar mă aflu, încă din 1917, într-un proces de paternitate a cărţii respective cu fostul general Ion Mihai Pacepa, care, aşa cum am cerut tribunalului, îmi datorează aproximativ 30 de miliarde de dolari plus cheltuieli de judecată.

Nu numai că am lucrat (nu chiar 20, ci numai 14) la organizaţia numită în postarea pomenită, dar, vizitat, pe la începutul anilor 90, la biroul din Chişinău, de un tânăr ziarist din România, i-am mărturisit că, de fapt, sunt directorul Mossadului (cu domiciliu forţat la Orhei) şi doresc să-l recrutez, nu contează cât costă. Spre cinstea sa, tânărul gazetar m-a refuzat şi a plecat trântind uşa. Atunci a transpirat şi faptul că sub acronimul ARC nu se află o editură la care lucrează prietenii mei Eugen Lungu, Gheorghe Chiriţă şi alţii, ci este sediul acoperit al unei secte, American-Romanian Ceceni,  de unde îşi ridică soldele murdare şi lunare cunoscuţi duşmani ai Basarabiei precum Vasile Gârneţ, Emilian-Galaicu Păun, Vitalie Ciobanu ejusdem farinae.

Nu numai că, alături de alţi agenţi corupţi ai indo-europenismului-panamerican am înfiinţat agenţiile de spionaj industrial, sportiv şi intelectual – ADEPT şi CENTRAS – dar le-am ajutat chiar să-şi deschidă sucursale pe Marte, Saturn şi Jupiter şi centre de filaj la Babadag, Hânceşti şi emiţătoare subterane pe submarinele Ada Kaleh, a.k.a. Atlantida, şi Cricova.

Nu numai că am fost  consultantul personal al dlui Dan Voiculescu, dar i-am cerut să reintre în alianţă cu PSD (“partidul stat”, cum îl numea cel mai umanist dintre conservatori şi conservatorul cel mai umanist din România). Când a refuzat, l-am părăsit. De aceea nici nu s-a ajuns la ”soluţia imorală”, despre care se tot vorbeşte că a existat, când ea de-abia urmează să se întrupeze, după alegerile prezidenţiale — libere şi echitabile – din această toamnă.

Nu numai că am fost editorialist la Jurnalul Naţional, dar sunt, de fapt, generalul SIE căruia îi raporta, încă din 1946, Marius Tucă despre MIE.

Nu numai că am fost editorialist la nemernicul ziar Ziua, dar, în semn de protest, dl Roncea nu a scris în ziarul respectiv nici un rând, niciodată - nici înainte, nici după ce am abandonat colaborarea cu Ziua.

Nu numai că am fost invitat de fostul Prim Minsitru, Călin Popescu Tăriceanu să servesc, alături de alţi agenţi — masoni, filo şi anti Hugo Chavez, nepoţi din Siliştea-Gumeşti ai lui Che Guevara – în Consiliului Consultativ al Asociaţiilor ţi Fundaţiilor din Romania, dar sunt chiar cel ce a blocat Legea lustraţiei, considerând că, mai întâi, trebuie să vedem şi să savurăm rezultatele Legii Frustraţiei.

Nu numai că  i-am recomandat dlui Tismăneanu să-l abandoneze pe dl Băsescu (aşa cum bine au citit pe blogul meu participanţii la taifasurile de aici), dar i-am trimis o notă cifrată dlui Preşedinte (printr-o pereche de porumbei călători, antrenaţi de CIA pe platorurile muntoase din Afganistan) prin care îi spuneam unde, în parcul Palatului Cotroceni, trebuie să-l îngroape de viu pe dl Tismăneanu, după ce îl ucide definitiv şi cu sânge rece.

Confirm vestea  bună dată în premieră de autorul notei – după ce a citit sinteza articolului meu întocmită pentru Domnia sa de consilieri cu mare experienţă a cititului printre rânduri, dl Tismăneanu m-a sunat, mi-a mulţumit şi m-a asigurat că prietenia noastră este, din acest moment, mai indestructibilă decât solidaritatea ţărilor membre în CAER. Ne-am întâlnit. Am discutat ca pe vremuri şi am reînnoit contractul de parteneriat al firmei de spionaj planetar Lolek & Bobek. Ba, după a treia sticlă de vin, am căzut (nu sub masă) de accord că, am cam uitat de numele firmei noastre şi ne-am luat, câteodată, drept Michnik & Kuron. N-o să mai facem asta, câte e hăul.

Nu în ultimul rând – sau cum se spune cifrat între membrii Antantei Contra Intereselor Deltei Dunării, last but not least – numele meu nu este Dorin Tudoran, cum greşit crede şi scrie postatorul notei cu pricina, ci Gheorghe Sorge. Sunt căsătorit, pentru a unsprezecea oară consecutiv şi pentru a noua oară prin rotaţie, cu Mata Hari. Avem doi copii naturali – Scârţ şi Pârţ, spionii şi ei; doi nepoţi, spioni şi ei încă din 1877 – Peneş şi Curcanul’; şi din banii strânşi pe vânzările de armament nuclear către papagalii din Bora-Bora, oferim, gratuit şi la preţ cu de-amănuntul, Valeriană şi camere de spital cu vedere la Gripa Porcină.

 Vaccinul împotriva bolii nu-l avem încă, aşa că fiecare pacient vine cu sticluţa sau găleata de-acasă. Grabnică însănătoşire!

Semnată – azi, şi dată – anonimă, mâine

Gheorghe Sorge

P.S.  Aceasta nu este o postare obişnuită. Este o mărturisire completă, completă. Şi cum se ştie că vina recunoscută e pe jumătate iertată, vă rog să nu postaţi decât tot pe jumătate. Preferabil doar predicatul, că despre subiectul acesta ar cam trebui să ni se facă, o dată şi-odată, lehamite, nu?

- dârlogii umilinţei -

Preliminarii

Nu Vladimir Tismăneanu este marea problemă a României.

Potrivit celor ce-l urăsc visceral; celor ce le este greu să-l simpatizeze oricâte glume şmechereşti ar produce pe zi; celor ce i-au dat votul acum cinci ani şi sunt decepţionaţi de prestaţia din primul său manadat; celor ce nici nu se gândesc să-i dea vreodată votul lor, oricât de performant s-ar dovedi;  marea problemă a României este Traian Băsescu.

Dl Tismăneanu se bucură în acest moment de încrederea Preşedintelui. Politologul l-a înduplecat (alături de alte voci responsabile), pe foarte reluctantul Preşedinte să purceadă, totuşi, la condamnarea comunismului. Azi, dl Tismăneanu susţine – cu patos dar şi cu argumente demne de luat în consideraţie – candidatura dlui Traian Băsescu la un al doilea mandat. Patosul este ridiculizat; argumentele – cam trecute cu vederea de cei ridiculizând patosul.

Când se trage în dl Tismăneanu, se trage – de fapt şi de multe ori  – în dl Băsescu. Tirul – automat ori foc cu foc – se înteţeşte pe măsură ce se apropie alegerile. Între cei doi, ţinta mişcătoare, mai greu de atins, este candidatul la Preşedinţie. Ţinta nemişcătoare, şi mult mai uşor de atins, este susţinătorul Preşedintelui.

Pentru unii (mulţi sau puţini, depinde pe cine întrebi), imaginea analistului obiectiv s-a topit şi a fost uzurpată de imaginea agentului electoral. Analiza obiectivă poate părea plicticoasă unora; propaganda electorală este iritantă mai pentru toţi.

Duşmanii ireductibili ai dlui Băsescu săvârşesc o eroare – de câte ori trag în dl Tismăneanu, îi oferă dlui Băsescu o clipă de răgaz. Şi, dacă îi oferi unui luptător formidabil ca dl Băsescu şansa de a lua o gură de aer, trebuie să te aştepţi că vei avea în faţă un adversar şi mai redutabil.

Duşmanii ireductibili ai dlui Tismăneanu săvârşesc şi ei o eroare – de câte ori trag în dl Tismăneanu fără motiv, doar spre a-l lovi, sporesc şansele agresatului de a deveni o victimă inocentă. Şi sunt puţini cei atât de iute de picior ca dl Tismăneanu, când este vorba de a se declara victime. Dl Timăneanu este un fel de Usain Bolt al probei respective. În plus, nici un om de bună-credinţă nu poate saluta asemenea execuţii josnice.

Cei ce practică această gherilă anti Băsescu via Tismăneanu nu pot câştiga partida. Dnii Băsescu şi Tismăneanu sunt oameni cu un talent extraordinar la a folosi oameni. Până când unul din cei doi nu se va sătura de cât l-a folosit pe celălalt, un Băsescu vs Tismăneanu este exclus. Mai mult, la ce-ar fi bun, dacă respectul şi colaborarea între cei doi pot determina paşi de care societatea românească are nevoie ca de aer?

Există, însă, şi un alt motiv pentru care dl Tismăneanu pare azi un albatros cu aripi de plumb, oricât de mult s-ar dori o sprintenă rândunică ori un şoim cu decolare perfect verticală. Plumbul din aripile albatrosului Tismăneanu nu este trecutul, ci prezentul omului Tismăneanu.

Nu cele 5-10 articole tembele, de tinereţe, pagini dintr-o teză de doctorat şi articole dintr-un dicţionar coordonat de dl Virgil Măgureanu îl hăituiesc pe dl Tismăneanu. Îl poticnesc flexibilităţile maturităţii.

Fireşte, pentru cei ce-l urăsc de moarte, re(vântu)rarea publică a textelor de tinereţe este o mană cerească. Şi scot din ea tot ce se poate scoate; ba, şi ceva pe deasupra. Numai că problema dlui Tismăneanu nu sunt asemenea atacuri. Problema dlui Vladimir Tismăneanu sunt criticile de bună-credinţă, pe care şi el şi unii din prietenii săi le acuză drept atacuri murdare. Dovadă că orbirea nu a fost niciodată apanajul unui singur grup ideologic.

Mentalitate de premiant

Dl Vladimir Tismăneanu nu acceptă decât Premiul Întâi Cu Coroniţă. 10+ pe toată linia. 10 este o nedreptate;  9+ este o nedreptate strigătoare la cer; 9 este un atac imund, ad hominem; 9- constituie o calomnie murdară; un 8+++ iese cu totul din discuţie, fiind de-a dreptul o delaţiune abjectă.

 Memorie, Libertate, Moderaţie

Sună frumos acest tagline ales de dl Tismăneanu pentru blogul său.

Despre memorie, nimic de zis – dl Tismăneanu are o memorie extraordinară. Că, uneori, o foloseşte selectiv, este adevărat. Dar e un păcat destul de răspândit. Printre oameni – printre pietre, mai puţin.

Despre libertate, nimic de zis – eu, unul, nu m-am îndoit vreodată că dl Tismăneanu  este un devotat slujitor al Libertăţii. Cine o face se află într-o mare eroare.

Când vine vorba de moderaţie, lucrurile se complică.

Moderaţia este foarte bună în ce enunţi, dar este testată mai ales în felul cum primeşti ce se spune despre tine. Or, reacţiile lui dlui Tismăneanu sunt de-acum nevrotice.

De exemplu: a sta călare pe blogul personal (ca şi pe ale altora) şi a posta, de dimineaţă până dimineaţa, nenumărate articole, analize, comentarii, note şi notiţe, communicate şi rezoluţii, desene şi caricaturi; a ridica în parcela de blogosferă pe care o administrezi toate oştile de susţinători; a reposta toate osanalele ce ţi se ridică pe alte parcele virtuale; a publica toate scrisorile din partea unor oameni ori organizaţii; a înfiera a o suta oară felul netrebnic în care te tratează nu ştiu ce grup ori persoană; a înşira liste nesfârşite de nume celebre şi converitri istorice – de la sfinţi la maoişti şi troţkişti migraţi spre Noua Dreaptă; a te istovi într-un proces inutil de a-ţi justifica trecutul şi de a implica zilnic şi pe alţii să o facă până la ameţeală — toate acestea şi multe altele devin jenante. Ba, mai dau şi apă la moară prezentului să te tragă de urechi.

Comunicare vs Perorare

Dl Vladimir Tismăneanu se declară – şi în foarte multe privinţe este — un om al dialogului. Mă grăbesc să adaug — un excelent om al dialogului. Cu atât mai mult, unul din prietenii săi de idei ar trebui să-i tempereze învolburarea de a căuta doar sprijin necondiţionat.

 Acţiunile, opţiunile politice ale fiecăruia din noi declanşază reacţii din cele mai diferite – unele de-a dreptul sublime, altele – de-a dreptul odioase. Între cele două extreme există destule nuanţe de gri şi a denunţa orice formă de delimitare — chiar violentă, dar nimic mai mult decât delimitare — drept o formă de “demolare”, de “lichidare în efigie” e un semn de nevroză.

Fiindcă a început să se ocupe şi de blogurile altora, inclusiv de acesta, îmi permit să cred că afirmaţia “Reiau unele mesaje ce mi se par relevante pentru tema discuţiei. Nu este cazul ca pe propriul meu blog să postez mesaje insultătoare. Orice polemiă onorabiă implică respect mutual între participanţi. Ori poate că acest lucru nu este valabil în “ţara cu multe flegme pe trotuare“… nu dă bine.

Evident, atâta timp cât administrarea unui blog oferă opţiuni multiple – de la blocarea unor postări la un blog total deschis oricărei păreri, cu varianta de mijloc a moderării – oricare din aceste opţiuni este absolut legitimă. Numai că raţiunea de a fi a blogosferei este exact comunicarea. Şi comunicarea nu asigură livrarea exclusivă de laude şi linguşeli.

A sta cu metrul într-o mână şi binoclul în cealaltă, spre a verifica, în fiecare clipă, dacă bustul ce ţi se ridică este suficient de înalt; dacă ecvestra ce ţi se pregăteşte este suficient de magnifică; dacă tot ce-ţi trece prin minte, chiar în timpul somnului, este consemnat şi pus pe muzică mi se pare o stare de veghe foarte periculoasă. Face rău la… moderaţie.

Dobcinski şi Bobcinski

Unul din cele mai frumoase şi raţionale comentarii de solidaritate cu un Vladimir Tismăneanu asediat este postat pe blogul acestuia din urmă de dna Lavinia Stan.

 “Convingerea mea este că suntem toţi Tismăneanu”, scrie dna Stan. Şi reiterează: “Toţi românii, cu mic, cu mare, suntem Tismăneanu.”

 Absolut adevărat; mai ales pentru ce urmăreşte demonstraţia dnei Stan. Dar ar fi o eroare să luăm aceste afirmaţii-metaforă strict literal.

Da, până la un punct – al realităţii şi mai ales al demonstraţiei dnei Stan – suntem toţi Tismăneanu, dar, dincolo de acel punct, numai dl Tismăneanu este dl Tismăneanu. Cu ale sale bune şi cu ale sale mai puţin bune.

 Mecanismul se aplică şi în cazul personajelor fictive.

Putem spune: “Suntem cu toţi Dobcinski şi Bobcinski. Cu mic, cu mare.” Şi este adevărat, până la un punct. Dar, de la acel punct înainte, numai Dobcinski şi Bobcinski sunt Dobcinski şi Bobcinski. Altcineva este Hlestakov, un altul Gogol, etc. 

 Arta stupefacţiei

Scrie dl Tismăneanu: “Sunt stupefiat că oameni care au fost apropiaţi de Virgil Ierunca şi de Monica Lovinescu nu par să fi fost șocaţi de aceasă mişelie, angajându-se chiar în dialoguri cu personajul în cauză.  În ce mă priveşte, n-aş putea dormi liniştit dacă aş tăcea.  Mai bine sa fiu împroşcat cu tot noroiul lumii decât să mă fac că plouă când este batjocorită, cu program politic precis, memoria acestui ilustru cărturar şi  luptător anticomunist”.

Bănuiesc că dl Tismăneanu este stupefiat de faptul că pe blogul meu am răspuns în câteva rânduri dlui Mihai Iovănel.

Fiecare gazdă a unui blog procedează cum găseşte de cuviinţă. Deşi nu am nici o obligaţie să mă explic, o fac spre a nu spori starea de extremă agitaţie a dlui Tismăneanu.

I-am răspuns dlui Iovănel la comentarii ce nu se refereau direct la Virgil Ierunca. În privinţa memoriei soţilor Ierunca-Lovinescu, i-aş recomanda dlui Tismăneanu să se abţină de la a-mi da lecţii.

 Am fost mai mult decât un apropiat al celor doi. Atât de apropiat, încât, atunci când relaţiile mele cu dl Tismăneanu nu mai erau ce fuseseră odată şi noi zvonuri murdare erau lansate în jurul numelui său, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au mers pe mâna mea, când le-am spus că nu au motive să fie îngrijoraţi, că nu există nici o legătură între zvonurile respective şi răcirea relaţiilor mele cu dl Tismăneanu – “Volodea este un om de bine, de foarte de bine. Ce vi se spune şi vi se trimite despre el sunt nişte imense porcării”. “Aşadar, îl iei încă o dată pe răspunderea Dumitale?”.“Fără nici o ezitare”. Dl. Tismăneanu ştie foarte bine la ce mă refer.

Ce nu fac este să folosesc, de dimineaţă până seara, numele unor oameni iluştri, pentru a reaminti planetei că le-am fost prieten. Nu vreu sa intru într-o stupidă concurenţă cu dl Tismăneanu – “Cine i-a apărat mai mult şi mai des pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?”  I-am apărat încă de pe vremea când altora le era frică să se şi gândească la cele două nume invocate azi cu atâta curaj de dl Tismăneanu.

Pentru că tot foloseşte dl Tismăneanu litere în “italics” şi “bold” când îşi exprimă revolte şi stupefacţii, să-i mărturisesc şi eu o stupoare.

Urmăriţi clipul video postat de Constans pe acest blog (http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/proiecte/283, “Vladimir Tismăneanu despre singurătatea disidentului român”, 4:53-5:30 ).

Ascultaţi-l pe dl Tismăneanu povestind cum i-a cerut dlui Dorin Marian, consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, să-i pună la dispoziţie dosarul de Securitate al dlui Mihai Botez:

“Îmi amintesc că l-am întrebat o dată pe Dorin Marian, când era mare consilier prezidențial ‘Aș vrea și eu să văd dosarul prietenului meu Mihai Botez…‘  “

În fapt, nu era o întrebare, cum pretinde dl Tismăneanu. Era o cerere.

Întrebare: cu ce drept cerea dl Tismăneanu acel dosar? De unde mirarea uşor jignită că nu i s-a pus la dispoziţie acel dosar? De unde tupeul de a te duce peste consilieri prezidențiali și a cere să-ți pună la dispoziție dosarele unor oameni?

În vremea când dl Marian era consilierul președintelui Constantinescu, dl Tismăneanu  nu era Președintele Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturi Comuniste în România.  

Și atunci? Mă opresc aici.

Ca şi în cazul competiţiei refuzate mai sus – “Cine i-a apărat mai tare şi mai des pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?” – refuz şi provocarea la cursa (de sprint ori de maraton) “Cine şi de ce e mai stupefiat?”

Pe de-o parte, dl Tismăneanu e terorizat de gândul că ar putea pierde fie şi măcar o cursă; pe de altă parte, nu-mi face plăcere să câştig în faţa celor terorizaţi că pot pierde ceva pe lumea asta. Trăind sub o asemenea teroare, ai şi pierdut; chiar mai mult decât îşi poţi închipui.

Noi, cine?

Comentându-şi pe propriul blog, propriul articol — un fel de incest jurnalistic — Noi, intelectualii…, publicat în Evenimentul zilei, dl Tismăneanu scrie: ”Regretabilele, dar în fond normalele, diviziuni din lumea intelectuală s-au tradus adeseori în acel Schadenfreude (bucurie la răul suferit de altul), o patologie emoţionala care nu face decât să adâncească rupturile şi să înteţească tensiunile.”

Adevărat. Citind, însă, articolul cu pricina îţi dai seama că dl Tismăneanu una vorbeşte, alta fumează. Pe scurt, intelectuali ar fi doar cei care gândesc, scriu şi acţionează cum o fac dl Tismăneanu şi prietenii săi.

Îi admir eu însumi pe foarte mulţi din intelectualii ce îl admiră azi pe intelectualul Vladimir Tismăneanu, dar cred că este o exagerare — care duce exact la ce incriminează dl Tismăneanu – să laşi a se înţelege că intelectuali se află doar printre noi, iar la ceilalţi găseşti numai troglodiţi.

Sigur, nu de patologie emoţională este vorba în demersul dlui Tismăneanu. Totuşi, tot de o patologie este vorba — ca şi în cazul securiştii noştri sunt de scuzat, securiştii lor sunt de spânzurat.

Tot disecând mecanismele puterii totalitare, dl Tismăneanu pare să se fi molipsit de la obiectul îndelunguilor disecţii. Din obiect de studiu, puterea pare a fi devenit altceva – o fascinaţie. Un spirit mai răutăcios i-ar putea sugerea dlui Tismăneanu să schimbe sloganul blogului din memorie, libertate, moderație în  tupeu, control, monopol.

Intelectuali angajaţi vs Intelectuali neangajaţi

După ce dra Elena Băsescu ne-a anunţat că  a venit vremea ca intelectualii să se angajeze, iată că dl Tismăneanu scrie: “Într-adevăr, a sosit momentul ca o serie de intelectuali să aibă curajul să se poziţioneze şi să spună unde se situează în raport cu o stânga nereformată, ipocrită, dar influentă, cu o extremă dreaptă misticoidă, colectivistă şi anti-occcidentală, dar mai ales cu aspiraţia de a construi/consolida un pol de centru-dreapta robust, credibil şi viabil.“

Eu, unul, am vorbit – când era foarte riscant să o faci – despre lipsa apetenţei pentru angajamentul civic la intelectualul român. Riscant, fiindcă, pe atunci, intelectual angajat însemna un singur lucru – angajat de partea dictaturii comuniste.

Prin intelectual angajat, dra Băsescu înţelege tot un singur lucru: intelectuali angajaţi la tata.

Sunt sigur, însă, că dl Tismăneanu înţelege cu totul altceva prin conceptul de intelectual angajat decât o face dra Elena Băsescu. În plus, nu am nici o îndoială că, la somaţia sa, toţi cei ce fac parte din acea “o serie de intelectuali“ (vă amintiţi faimoasa ”o anumită parte a presei” sau sinistra “o serie de elemente duşmănoase” etc?) vor trimite dlui Tismăneanu declaraţiile (olografe şi semnate), privind opţiunile lor ideologice.

Altfel, riscăm să ne trezim la uşă cu tovarăşa Olivia Clătici; ori cu tovarăşa Tamara Dobrin; ori cu tovarăşa Ofelia Manole; ori cu Alexandru Drăghici; ba, chiar cu fiorosul Pantiușa.

Un centru politic ambidextru

Îmi amintesc de un Vladimir Tismăneanu, om de centru-stânga. Iată-l acum militând pentru un centru-dreapta. Foarte bine. Nu reproşez nimic. Mărturisesc doar că sunt fascinat de un centru politic (atât de) ambidextru!

Îmi permit să-i sugerez dlui Tismăneanu ca, înainte de a soma “o serie de intelectuali să aibă curajul să se poziţioneze”, să ne dea un exemplu de eroism, şi să ne spună unde şi pentru câte ore se poziţionează Domnia sa în toată această ciulama doctrinară  ce acoperă parchetul pe care se valsează în politichia românească.

Socialismul dinastic vs Dinastiile democraţiei

Nu doar dl Tismăneanu şi-a văzut multe speranţe înşelate. Eu, unul, mă aşteptam de la cel care şi-a construit o părticică din carieră scriind zeci, poate sute de pagini despre Socialismul dinastic (Nicolae Ceuşescu-Nicu Ceauşescu) să scrie fie şi măcar zece rânduri despre Dinastiile democraţiei (Traian Băsescu – Elena Băsescu).

Ţi-ai găsit!

 În vreme ce dl Gabriel Liiceanu a declarat, fără echivoc, că povestea candidaturii drei Elena Băsescu la  europarlamentare a fost o gafă, dl Tismăneanu a comis imensa gafă de a tăcea mâlc.

Deci:  ”A se scuti, Mitică…”

Emil Constantinescu vs Vladimir Tismăneanu

Nu ştiu exact în ce context a făcut dl Emil Constantinescu afirmaţiile ce l-au deranjat atât de mult pe dl Tismăneanu, cum nu ştiu nici care au fost argumenetele aduse de dl Constantinescu în sprijinul acelor afirmaţii. Ce ştiu este că, după ce a anunţat, cu superbie, că nu se coboară la a-i răspunde dlui Constantinescu, dl Tismăneanu i-a tot răspuns…

Una din marile erori pe care le face dl Tismăneanu este să răspundă — la nesfârşit — la acuzaţiile ţinând de trecutul său. Numai un orb nu vede că erorile de tinereţe, dl Tismăneanu şi le-a răscumpărat, cu vârf şi îndesat, printr-o activitate demnă de toată lauda. Şi orbul, dacă nu vede, nu vede.

Cei care doar fac pe orbii nu vor dori să vadă niciodată nimic bun în dl Tismăneanu. Şi atunci?

O problemă insurmantabilă este şi calitatea răspunsurilor. Dl Tismăneanu ar fi trebuit să răspundă o singură dată, concis, exact şi bine; apoi să-și vadă de treabă. Iată aici un bun exemplu, cules de pe blogul dlui I.T.Morar:

 vladimir tismaneanu Says:
August 16th, 2009 at 12:24 am

Virgil: Eram un neo-marxist inainte de 81? Da.

Aveam de-acum dubii privind leninismul? Da.

Il citam pe Ceausescu din convingere? Nu.
Era un mod de publica mai usor lucruri altminteri greu acceptabile? Da.

Era NC un fel de sustinator al eurocomunismului? Da.

Eram eu insumi inclinat spre euromcunism? Da.

Deci, aveti dreptate, exista culori intermediare.
Dar nu am participat la orgiile propagandisticeca parte platita (salarariata) a sistemului.

Am rupt definitiv in 81, nu a fost nici simplu, nici usor.”

Anunţul dlui Tismăneanu că va publica un volum intitulat  Scrieri de tinereţe (1974-1981), în care va strânge toate articolele incriminate azi plus textele integrale ale lucrării de licenţă şi tezei de doctorat, amândouă dedicate Şcolii de la Frankfurt, mi se pare lipsit de înţelepciune.

Fragmentele din Noua Stîngă şi Şcoala de la Frankfurt, puse în circulaţie de Cotidianul, vin cu greu în sprijinul afirmaţiei dlui Tismăneanu că mai scriai prin gazete tot felul de tembelisme, doar ca să poţi publica texte mai dificile precum paginile dedicate de Domnia sa Şcolii de la Frankfurt.

Dacă volumul pe care îl anunţă acum dl Tismăneanu ar fi fost prima carte publicată de Domnia sa în România după decembrie 1989, înainte de a fi fost atacat în atâtea valuri, decizia ar fi avut o noimă. Aşa, însă, după 20 de ani de incriminări şi recriminări, nu are. După apariţia volumului respectiv, duşmanii dlui Tismăneanu îşi vor relua atacurile iar hărmălaia, deja asurzitoare, se va înteţi. Cui va servi o asemenea situaţie?

Chiar nu există printre prietenii de azi ai dlui Tismăneanu nimeni capabil să-l descurajeze de la asemenea tentative de sinucidere?  Satisface, cumva, tot acest circ, pasiunea dlui Tismăneanu de a fi mereu în centrul atenţiei? Straniu.

Credibilitate vs Necredibilitate

Dacă dl Tismăneanu nu este crezut în legătură cu trecutul său, până şi de oameni care ar dori să o facă, lucrurile se datorează şi multor răspunsuri despre prezentul său.

 De exemplu: este jenant, din multe motive, să spui că te-ai dus în vizită la Gigi Becali, fiindcă doreai un tricou al echipei Steaua pentru copil. Apoi, strâns cu uşa, să-l mai declari pe Gigi Becali şi om politic creştin-democrat. Este dreptul fiecăruia dintre noi să viziteze pe cine doreşte, fără să aibă obligaţia de a da kilometri de explicaţii. Punct.

Tocmai răspunsurile despre prezent declanşează suspiciuni în legătură cu sinceritatea răspunsurilor privind trecutul dlui Tismăneanu. Este o ecuaţie simplă, pe care o minte strălucită ca a Domniei sale refuză să o înţeleagă din motive ce-mi scapă.

Oricât de nedrept va fi fost dl Constantinescu în afirmaţiile sale despre dl Tismăneanu, traseismul acestuia din urmă nu este o invenţie a fostului preşedinte; nici a lui Ion Iliescu. Cum mâine nu va fi o invenţie a dlui Traian Băsescu. Este o realitate datorată,  exclusiv, dlui Tismăneanu.

Nu dl Constantinescu i s-a băgat pe sub piele dlui Tismăneanu; invers.

Nu dl Constantinescu s-a dezis de dl Tismăneanu după ce s-a declarat învins de structuri; invers.

Nu dl Iliescu a tras de dl Tismăneanu să scrie o carte împreună; invers.

Nu dl Iliescu s-a dezis, sub presiunea prietenilor, de dl Tismăneanu; invers.

 Nu dl N.S. Dumitru l-a vizitat pe dl Tismăneanu după decembrie 1989; invers.

Nu altcineva a declarat desfiinţările cumplite aplicate dlui Tismăneanu de dl Gallagher drept simple neînţelegeri; dl Tismăneanu a făcut-o.

Nu vreau să lungesc lista, dar nici nu vreau să-l încurajez pe dl Tismăneanu să creadă că toată lumea este dispusă să accepte că asemenea schimbări — aproape genetice — au survenit din spirit de sacrificiu și dragoste pentru interesele supreme ale României.

Titlul celebrei publicaţii poloneze Po Prostu  nu se traduce în româneşte nici prin A face pe prostu’, nici prin Popa Prostu’. Pur şi simplu, se traduce prin… Pur şi simplu.

 Despre solidaritate

Dl Tismăneanu se angajează în a da lecţii de solidaritate. În ce mă priveşte, răspunsul este “Nu, mulţumesc.”

Am simţit pe proprie piele, înainte de 1989, ce înseamnă să fii singur. Azi – e floare la ureche. Şi-apoi, cum ne lasă să înţelegem că se scaldă într-un ocean de solidaritate galactică, planetară, continentală, municipală, regională şi locală, nu cred că dlui Tismăneanu îi lipseşte solidaritatea mea, atunci când nu i-o pot acorda orbește.

Nu îmi aduc aminte de nici un moment cu adevărat important în care, în cei 25 de ani de când ne cunoaştem, să nu fi fost solidar cu dl Tismăneanu. Sunt şi astăzi, în ceea ce este important și rațional. Nu vreau să spun că solidaritatea sa cu mine, în chestiuni importante, a lipsit. Nu mă ocup cu astfel de măsurători meschine.

Avem fiecare felul nostru de a trece prin viaţă.

Nu pretind că al meu este onorabil şi al dlui Tismăneanu, nu. Tot ce spun este că trecem prin viaţă în chip diferit. Poate fi un simplu detaliu sau poate deveni chiar fondul problemei.

Propun să amânăm discuţia asta cu un secol, fiindcă este indecent să ne dăm singuri cu părerea despre cum se face şi cum nu se face să trecem noi înşine prin viaţă.

Când am considerat că, în ziarul în care scriam un editorial săptămânal, criticile la adresa dlui Tismăneanu au degenerat — de prea multe ori şi în progresie geometrică — în atacuri fără noimă, am renunţat la colaborarea cu ziarul. Am făcut-o fără nici un fel de ezitare şi nu am regretat niciodată că am luat acea hotărâre.

Pentru mine, solidaritatea nu este egală cu sorcovirea reciprocă. Pentru mine, prietenia nu este un prilej de încurajare a slăbiciunilor celuilalt. Pentru mine, încurajarea prietenilor de a continua să calce în gropi este un exerciţiu imoral.

Mă simt uşurat că în cea mai recentă listă a celor 2847 de prieteni ai săi (“ca să dau doar câteva nume”, zice dl Tismăneanu, cu modestie), numele meu nu mai figurează. Mă simt uşurat, pentru că jocul de-a “Dragă Stolo”,  “Dragă Volo“ este plictisitor.

Concluzie

Să fim serioşi – nu Vladimir Tismăneanu este marea problemă a României, cum nici România nu este marea problemă a lui Vladimir Tismăneanu.

Dacă aş fi printre cei care cred în tot felul de conspiraţii, aş spune că tot zgomotul acesta infernal în care s-a transformat victimizarea dlui Tismăneanu este o strălucită mişcare de PR a unei echipei electorale, pentru a distrage atenţia de la problemele cu adevărat importante ale României.

Marea problemă a dlui Vladimir Tismăneanu este chiar Vladimir Tismăneanu, deşi unul dintre cei doi tot încearcă să paseze, integral, cauzele situaţiei cu pricina în contul altora.

În ce mă priveşte, dl Vladimir Tismăneanu nu mai este, din acest moment, nici marea, nici mica mea problemă. Îl las în grija prietenilor de nădejde, permanent gata să dea dovezi de solidaritate necondiţionată.  Vorba unor vecini – Nema problema; problema nema.

Îmi cer scuze pentru a fi abuzat spaţiul blogosferei pentru o clarificare ce li se va părea multora inutilă; ba, chiar şi este inutilă. Ar fi fost, probabil, suficient să postez doar textul de mai jos. (http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/bobinocarul-si-energumenii-20627.html)

Publicat în urmă cu trei ani, el vorbeşte despre o realitate în care fondul problemei a rămas acelaşi, chiar dacă mici detalii au fost înlocuite de alte mici detalii. Dacă ar fi fost să-l scriu azi, aş fi renunţat doar la afirmaţia mult prea nedreaptă despre dl Dan Tăpalaga.

                                              Bobinocarul şi energumenii

                Prietenul meu Volo are multe talente. Unul din ele este că se crede mare şmecher. În realitate, rămâne mai degrabă un bobinocar, ca să-i aplic în mod flexibil categoria inventată de o renumită poetă. Cum scoate nasul din cărţile pe care le scrie şi din cele pe care le citeşte, Volo se trezeşte în tot felul de situaţii imprecise. Vânătăile nu întârzie să apară.

 Luându-se drept Oriana Fallaci, se apucă de un maraton conversaţional cu dl Ion Iliescu. Or, prietenul meu Volo poate realiza trei cărţi de convorbiri pe noapte cu prietenul nostru Mircea Mihăieş, aşa, ca între intelectuali bântuiţi de spectrul  tuturor ghilotinelor, dar nu e gazetarul năprasnic care să conducă o discuţie “eficientă” cu un politician atât de abil ca dl Iliescu. Revista “22” îl exmatriculează din caseta redaţională. “22”/Iliescu-Tismăneanu: 1-0.

Luat pe sus de entuziasmul nu tocmai dezinteresat al unui om căruia nu are puterea să-i refuze aproape nimic, se trezeşte discutând conceptul de in nuce cu filozoful (vag italian) in capace, Becali. Încolţit de o presă setoasă de sânge şi colcăind de cuţitari gen Dan Tăpălagă (azi coleg de ziar cu el!), Volo se pomeneşte dându-i lui Gigică brevet de politician creştin-democrat. Becali/Pavel-Tismăneanu: 2-0.

                Pe la sfârşitul anilor ‘80, Volo mă roagă să mă întâlnesc cu un fost coleg de-al său de facultate. “Un tip eminent”, se grăbeşte Volo să adauge. Aşa îl întâlnesc pe dl Liviu Turcu, înalt ofiţer de Securitate, proaspăt “defectat”  şi pus pe răsturnarea regimului de la Bucureşti. Nu după multă vreme, îmi ajung la urechi afirmaţii şocante ale dlui Turcu despre cel ce-i deschisese uşa biroului meu. Azi, fiindcă Volo se lasă uns coordonator al unei comisii de gâdilat molii, dl Turcu îi dedică în “Jurnalul Naţional” o diatribă înveninată. Dl Cornel Nistorescu o preia în format tv. Turcu/Nistorescu-Tismăneanu: 3-0. 

                În ziarul condus de un informator al Securităţii, dl Vladimir Alexe ne “informează” că prima carte scrisă în libertate de Volo a fost una dedicată Secretarului General al PCA. Dar nu oferă nici titlul cărţii, nici numele comunistului american. Adept al doctrinei Mungiu, după care prezumţia de nevinovăţie trebuie înlocuită cu prezumţia de vinovăţie, dl Alexe îi cere lui Volo să probeze că nu a plecat din România ca agent al Securităţii. Alexe/Mungiu-Tismăneanu: 4-0.

                La cântecul de pitpalac al dlui Băsescu, Volo se întoarce încă o dată în România, loc unde e greu de crezut că fiul unor comunişti poate să se lepede de comunism, ba chiar să-l şi condamne în sute de pagini excelente, cum e imposibil de acceptat că, deşi părinţii săi s-au numit Leonid şi Hermina, fiul poate simţi româneşte. Tisminetski-Tismăneanu: 5-0. Mai e cineva care nu poate face punct, ghem, set şi meci în faţa prietenului meu Volo?

                Îmbălsămat de osanalele unei curţi de hagiografi ambulanţi (chiar şi când merită un bobârnac amical), scuipat de hahalere ce s-au bucurat de generozitatea lui, exmatriculat de dudui de presă şi pus la zid de tot felul de energumeni ai nimicului, Volo nu s-a vindecat încă de mirajul călăritului “pe cai mari”.  

                Un sfat: Volo, înapoi la cărţi.

O rugăminte: data viitoare când mai defectează dl. Turcu, nu mă ruga să-l întâlnesc. Recunosc, e “un tip eminent”, care poate deschide toate uşile, chiar şi  buncărul în care zac sutele de mii de dolari pe care ţi le-ar fi pasat dl Patapievici, dar nu sunt “precis” ce fel de om e prietenul tău. Mai închide din uşi. Nu de alta, dar e curent şi, după cum simţi, te trage.

                În sfârşit, Volo, dă-te jos de pe “caii ăia mari” şi ia în mână dârlogii umilinţei. După numai un kilometru, vei înţelege că tot ce laşi în urmă e doar o biată mârţoagă cu ifose de unicorn. Deşi vânătăile de azi sunt mai dureroase ca altele, capul sus! Nu mor caii, când vor câinii.

Caii adevăraţi, se înţelege.

Frige. Frige mai rău ca niciodată. Frige ca de fiecare dată.

În această vară (prea)electorală, mijloacele de informare în masă par un imens grătar ambulant. Sub el, jarul e înteţit de un balaur ce scuipă foc prin câteva mii de guri.

Tot gazetarul, pamfletarul, ba, chiar şi mai tot analistul politic – vag independent şi puternic înregimentat — e un Hefaistos: croieşte armuri pentru Şefu; dă găuri în armurile ălorlalţi; ţine fierul cald, foarte cald, ca să aibă ce să bată.

Pe grătar sunt prăjiţi duşmanii – pe toate părţile, de câteva ori, până nu rămâne din ei aproape nimic. În frapiere zâmbesc amicii deghizaţi în sticle de şampanie.

Când copiii părinţilor de azi vor deveni părinţii copiilor de mâine, sămânţa urii se va fi transmis cu fluiditate ireproşabilă şi alt grătar îşi va începe ucenicia într-ale prăjitului de viu.

Eroarea se repetă până devine oroare; victoriile se repetă până devin dezastre; soluţiile imorale sunt multiplicate până devin normalitatea noastră de zi cu zi.

Ne culcăm în braţe cu un citat din Michnik şi ne trezim cu ochii înroşiţi de patimile lui Leonte Răutu. Botezăm toate obiectele dragi Kolakowski, dar le folosim de parcă le-ar chema Beria. Dăm citate potop din Max Weber, dar ne purtăm à la Ofelia Manole.

Numai convertirile unora sunt credibile; ale altora – simple fariseime. Numai involuţiile unora sunt de plâns; ale altora – vezi bine, evoluţii spre cele mai înalte culmi ale…

Cinci articole de tinereţe – imbecile şi în sprijinul unui sistem nenorocit din rărunchii căruia veneai – cântăresc mai greu decât cinci mii de pagini şi două decenii în care pui la zid monstruozitatea aceluiaşi sistem.

Dăm lecţii: de verticalitate – întinşi preş pe sub uşa puternicului zilei; de loialitate – abia fugiţi pe sub uşa fostului puternic al zilei ; de imaginaţie politică – pregătindu-ne să ne facem iarăşi preş, pe sub uşa viitorului puternic al zilei.

Umbra lui se şi întrezăreşte la orizont – parcă aduce, parcă nu, cu o umbră deja servită.  

Ne întoarcem de unde nu am plecat niciodată, istoviţi nevoie mare şi dezamăgiţi că ţărişoara bate pasul pe loc.

Mult succes tropăitorilor zilei, indiferent de curcubeul politic sub care îşi aşează azi cortul!

Cât priveşte România…

P.S.  Într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Naţional, (http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/nu-exista-nici-un-text-semnat-rosetti-517951.htm ) în care explică de ce nu acceptă învinuirile şi verdictul de poliţie politică, dl Gabriel Gafiţa, ambasadorul României în Portugalia, afirmă:

“În fine, unica notă olografă se referă la un interviu publicat de Dorin Tudoran în 1978 în revista Amfiteatru, deci nu se punea în nici un fel problema de a aduce atingere dreptului său la libertatea de opinie sau de expresie, cum susţine CNSAS, fiind vorba de un text deja publicat. Nota mea era o pledoarie pentru libertatea cuvântului ca remediu la acumularea tensiunilor din viaţa literară. N-am fost în nici un fel de relaţii cu Dorin Tudoran, dar sunt gata oricând să-l privesc în ochi astăzi şi să-i argumentez poziţia mea – strict literară – de acum 30 de ani referitoare la interviul său.”

Nu doresc să mă amestec în “dosariada” dlui Gafiţa, epopee despre care ştiu prea puţine lucruri, deocamdată, pentru a-mi da cu părerea. Mă întreb, însă, cum am putut fi eu atât de norocos şi domnul Gafiţa atât de ghinionist ca singura notă olografă dată de Domnia sa Securităţii să fie tocmai despre mine?

Este adevărat că nu eram ”în relaţii”, dar ne ştiam, ne salutam şi lucram în aceeaşi clădire — pe vremuri numită Casa Scânteii.

Mă întreb – aşa cum l-am întrebat şi pe dl Gafiţa într-un comentariu oferit sub interviul Domniei sale din Jurnalul Naţional (nu știu dacă a trecut ori nu de moderatorul site-ului) — de unde ideea ciudată de a-şi exprima o opinie “strict literară” într-o notă oferită Securităţii?

Îmi putea da o replică în revista ”Amfiteatru” sau, de ce nu?,  îmi putea da un telefon, ne întâlneam şi îmi împărtăşea ”opinia strict literară”, dacă dorea ca opinia respectivă să nu fie la îndemâna publicului.

Îl invit pe dl ambasador să mă caute, când ajunge cu proxima ocazie diplomatică  la Washington, şi să mă privească în ochi.

Opinia strict literară de acum 30 de ani nu mai este de actualitate, bănuiesc.

Ce rămâne de actualitate – şi de aceasta sunt sigur – este buna credinţă.

Excelență, priviți-mă în ochi!

Nu am lansat acest blog pentru a deschide un război anti-Cutare sau o campanie pro-Cutare.

Nu am un cal în această cursă în care abjecţia este vocea politicului, iar politicul abjecţia tuturor.

Mă interesează mai mult mentalităţi decât oameni. Numai că unii oameni ţin să ilustreze, cu asupra de măsură,  mentalităţi nefericite, de teamă că fără ei acestea din urmă ar rămâne vorbă-n vânt.

Nu cred că rolul meu pe acest blog este să particip, 24 din 24 de ore, la toate discuţiile declanşate de textele pe care le semnez. Profitând de două săptămâni mai libere, am fost prezent în comentarii mai mult decât s-ar fi cuvenit.

A fost, probabil, şi un exces de zel declanşat de datoria de gazdă. Numai că un asemenea exces pare să conducă la altele. Fie şi născut din bună intenţie, un exces rămâne un exces.

Nu sunt răspunzător decât pentru ce scriu eu, nu şi pentru ce spun alţii.

Nu doresc să-mi asum rolul unui poliţist electronic sau al unui monitor al clasei.

Nu cred că rolul meu este să spun de zece ori acelaşi lucru, doar pentru că unul sau altul dintre cei care îmi fac onoarea să citească blogul acesta ţine morţiş să-şi impună un punct de vedere.

Nu mă sufoc – cum au prevăzut unii dintre dumneavoastră, nu dau bir cu fugiţii  – cum mă vor acuza alţii. Tot ce fac este să recalibrez prezenţa mea în discuţii.

Înaintea postării unui text nou, voi extrage câteva ideii din comentariile dumneavoastră şi le voi comenta/răspunde. Asta nu înseamnă că discuţia în jurul unui text mai vechi este închisă pentru dumneavoastră. Înseamnă doar că nu voi continua să revin, la infinit, asupra unor lucruri deja discutate.

Nu închid  uşa unei discuţii la care v-am invitat lansând acest blog. Dar, când sunt prea multe uşi şi ferestre deschise în acelaşi timp, riscăm să ne trezim toţi luaţi pe sus de curent.

Una este să stai la aer curat şi alta este să stai în curent.

Una este polifonia şi alta – cacofonia.

M-aş bucura să acceptaţi această invitaţie la polifonie cu o bună credinţă egală celei pe care o pun în acest mesaj.